Lizimahie târâtoare

Un covor plat de frunzulițe mici, rotunde, cât o monedă, dispuse în perechi opuse de-a lungul tulpinilor târâtoare, care înrădăcinează în sol la aproape fiecare nod, cu flori galbene în formă de cupă ce se deschid solitar la axilele frunzelor pe tot parcursul verii, este Lysimachia nummularia. GBIF consemnează numele acceptat ca Lysimachia nummularia L., din familia Primulaceae, iar planta se vinde sub numele populare de lizimahie târâtoare sau bănuțel. Majoritatea plantelor cumpărate dintr-o pepinieră sunt soiul cu frunze aurii 'Aurea', nu specia sălbatică cu frunze verzi simple, ales pentru felul în care frunzișul luminează o bordură, un coș suspendat sau marginea unui iaz. Specia simplă este cea mai rezistentă și cu creștere mai rapidă dintre cele două, iar în locul nepotrivit ambele se răspândesc mult mai ușor decât s-ar aștepta de obicei un grădinar.

Un covor târâtor care înrădăcinează la fiecare frunză

NC State Extension consemnează specia ca fiind nativă din Europa și Asia temperată, iar aria de răspândire proprie POWO o restrânge la Europa, sud-vestul Siberiei și nord-vestul Turciei. În pământ formează un covor frunzos de doar 5 până la 10 cm înălțime, dar atât Missouri Botanical Garden, cât și NC State Extension consemnează o întindere de 30 până la 60 cm sau mai mult dintr-o singură plantare, pentru că tulpinile culcate înrădăcinează oriunde un nod foliar atinge solul umed. Acest obicei este ceea ce o face utilă ca acoperitor de sol sub plante mai înalte, într-un coș suspendat unde tulpinile atârnă peste margine, sau printre pietrele de pavaj, unde un nod înrădăcinat poate reporni covorul într-o crăpătură nouă. Este același obicei care transformă o plantare ținută sub control într-o colonie nedorită, dacă o tulpină scapă peste marginea bordurii.

Alegerea între specia simplă și 'Aurea'

Specia sălbatică are frunze verzi simple și este mai viguroasă dintre cele două forme. 'Aurea', lizimahia aurie, păstrează frunze mici, rotunde, galben-aurii, și este clasificată de RHS ca puțin mai puțin rezistentă decât specia, H5 față de H6, rezistentă până la circa -15°C, nu -20°C. Ambele înfloresc la fel, cu flori solitare, cu peduncul scurt, în formă de cupă, galbene, la axilele frunzelor, de la sfârșitul primăverii până vara. Compromisul cu 'Aurea' este culoarea în schimbul vigorii: Missouri Botanical Garden notează că soiurile cu frunze galbene au cea mai bună culoare în soare deplin, în timp ce specia verde simplă tolerează mai multă umbră și în general se răspândește mai repede, lucru bun de știut înainte de a planta oricare dintre ele într-un loc unde se așteaptă să rămână sub control.

Lumina: soare deplin pentru auriu, semiumbră în verile fierbinți

RHS listează specia ca potrivită pentru soare deplin sau semiumbră, tolerând poziții orientate spre sud, vest sau est, în locuri expuse sau adăpostite. Pentru 'Aurea' în mod special, Missouri Botanical Garden este mai precis: plantele au cea mai bună culoare în soare deplin, dar în climate calde merită oferită puțină umbră după-amiaza, deoarece soarele intens de amiază, pe un frunziș cu rădăcini superficiale, poate arde frunzele aurii subțiri mai repede decât ar face-o pe specia verde simplă. O plantă ajunsă din greșeală la umbră mai deasă va continua să crească și să acopere solul, dar frunzele se decolorează dinspre auriu spre verde, cel mai frecvent motiv pentru care un grădinar își găsește 'Aurea' arătând dezamăgitor de obișnuit după un sezon sau două.

Apa și solul: de la o bordură umedă la marginea unui iaz

Missouri Botanical Garden clasifică nevoia de apă ca medie spre ridicată, într-un sol umed, bogat în humus, bine drenat, iar NC State Extension consemnează specia crescând direct în pajiști umede, izvoare, mlaștini și pe malurile pâraielor și iazurilor. Tolerează de asemenea apă stătută puțin adâncă, motiv pentru care apare și ca plantă de margine de apă, sau chiar ca plantă de acvariu. RHS o listează ca acceptând argilă, lut, nisip sau cretă, la soluri acide, neutre sau alcaline, așa că factorul limitativ este umiditatea, nu tipul de sol: un strat care se usucă între udări îi va încetini creșterea și va estompa culoarea frunzelor, în timp ce un recipient permanent îmbibat cu apă, fără niciun drenaj, îi convine mai bine decât majorității perenelor.

Tunderea unui covor neîngrijit și menținerea lui sub control

Pentru că întreaga plantă are doar câțiva centimetri înălțime, refacerea ei este simplă: tunderea drastică a unei porțiuni primăvara elimină creșterea dezordonată, uneori goală în centru, din anul precedent, și forțează apariția unui val de frunze noi, proaspete și dese, în câteva săptămâni. Aceeași tăiere funcționează și la un coș suspendat care a devenit rărit și alungit peste iarnă. Menținerea sub control este partea mai grea. O margine fizică, o alee pavată, o fâșie tunsă sau o bordură îngropată la câțiva centimetri sub nivelul solului oprește tulpinile în avans mai eficient decât smulgerea, pentru că orice nod rămas înrădăcinat la locul lui repornește răspândirea de acolo; o tulpină care se târăște neobservată peste marginea unei borduri spre gazon sau spre un strat vecin este cel mai frecvent mod în care o plantare controlată devine o pată tot mai întinsă.

Înmulțirea prin divizare și butași

NC State Extension recomandă divizarea ca metodă principală de înmulțire, iar aceasta este aproape cea mai iertătoare metodă posibilă: orice porțiune înrădăcinată, ridicată cu câteva noduri atașate, se va prinde de la sine. RHS notează separat că 'Aurea' se înmulțește din butași de tulpină luați primăvara, care înrădăcinează ușor în sol umed sau chiar într-un pahar cu apă, având în vedere toleranța plantei la condiții umede; specia în sine poate fi de asemenea crescută din semințe, deși soiurile denumite precum 'Aurea' trebuie divizate sau înmulțite din butași pentru a păstra caracteristicile, deoarece plantele obținute din semințe nu vor păstra în mod sigur culoarea aurie a frunzelor.

Rugina, melcii și o reputație de plantă invazivă în habitate umede

NC State Extension numește rugina și petele foliare drept principalele probleme de boală, ambele minore și de obicei doar cosmetice, nu letale pentru plantă, iar Missouri Botanical Garden raportează la fel nicio problemă serioasă de dăunători sau boli. Covorul jos și umed este un ascunziș preferat pentru melci, așa că o porțiune care pare mușcată fără explicație într-un colț umbrit și umed merită verificată după lăsarea întunericului, nu pusă pe seama unei boli. Preocuparea mai mare este ecologică: atât Missouri Botanical Garden, cât și NC State Extension descriu specia ca naturalizată și invazivă sau ca o amenințare ecologică în părți din Statele Unite și Canada, scăpată din cultură în pajiști umede, câmpii inundabile, maluri de pârâu și margini de iaz, unde covoarele ei dese înăbușă plantele native; mai multe state restricționează sau interzic vânzarea ei din acest motiv. Oricine grădinărește lângă un iaz, un pârâu sau o zonă umedă ar trebui să verifice regulile locale înainte de a o planta acolo, și să evite plantarea în amonte de cursuri de apă naturale, unde tulpinile scăpate ar putea înrădăcina și se răspândi de la sine.