Mammillaria spinosissima

Mammillaria spinosissima este un cactus mic, dens acoperit cu spini, din munții centrului Mexicului, de obicei crescut ca o singură tulpină cilindrică care se îngroașă cu vârsta, înainte să scoată lăstari în jurul bazei. Numele speciei, spinosissima, înseamnă aproximativ „cel mai țepos”, o descriere corectă a spinilor rigizi, roșu-bruni sau albi, care acoperă întreaga plantă și îi dau numele popular de cactus-pernuță țepos. Înflorește constant primăvara, dar numai după un repaus de iarnă cu adevărat rece și uscat: sari peste asta și rămâi cu o plantă care arată sănătos, dar care nu produce niciodată inelul ei de flori roz-carmin. Soiul de pepinieră 'Un Pico', care poartă un singur spin pe areolă în loc de un ciorchine dens, se cultivă la fel și este varianta cel mai des vândută în afara colecțiilor specializate.

Origine și habitat

Plants of the World Online, de la Kew, listează aria natală a Mammillariei spinosissima ca fiind Mexicul, din Durango spre sud până în Morelos și Guerrero, unde crește în deșert și tufărișuri uscate. Această zonă acoperă o fâșie de teren uscat, stâncos, de altitudine, cu veri fierbinți, ierni blânde dar cu adevărat răcoroase, și ploi concentrate într-un sezon scurt de vară. O plantă crescută în ghiveci se descurcă cel mai bine atunci când anul ei urmează acest tipar: suficient de caldă și umedă cât să crească primăvara și vara, apoi rece și complet uscată pe parcursul lunilor de iarnă, în loc să fie ținută constant, călduță și uniform umedă tot anul.

Lumină și amplasare

RHS cotează această specie pentru soare deplin, iar o plantă crescută afară sau într-o seră, cu lumină puternică și directă, rămâne compactă, cu rânduri strânse de areole și spini bine colorați. În interior, cel mai luminos pervaz orientat spre sud pe care îl ai este locul potrivit; o plantă ținută în lumină filtrată sau parțială printr-un acoperiș de seră tot crește bine, dar tinde să se întindă și să se decoloreze ușor față de una la soare deschis. Oriunde ar sta, întoarce ghiveciul la câteva săptămâni, ca să crească uniform pe toate părțile, nu doar înclinată puternic spre geam.

Sol și ghiveci

Pune-o într-un substrat standard pentru cactuși, sau un amestec de lut sau nisip, atâta timp cât drenează liber; un substrat greu, care reține umezeala, este cea mai rapidă cale de a putrezi rădăcinile unei plante construite pentru grohotiș și tufărișuri uscate. Un ghiveci de teracotă neglazurată, puțin adânc și doar puțin mai mare decât bulgărul de rădăcini, i se potrivește mai bine decât unul adânc și supradimensionat, pentru că volumul suplimentar de sol dintr-un ghiveci mare rămâne pur și simplu ud mai mult timp după fiecare udare. Replantează primăvara, chiar când reîncepe creșterea, și scutură substratul vechi și afânat de pe rădăcini, în loc să-l smulgi.

Udarea de-a lungul sezoanelor

Ud-o moderat cât timp planta crește activ, lăsând substratul să se usuce complet între udări, și fertilizeaz-o la fiecare două sau trei săptămâni cu un îngrășământ lichid diluat și echilibrat, în aceeași perioadă. Pe măsură ce zilele se scurtează toamna, redu treptat atât udarea, cât și fertilizarea, și ține substratul aproape uscat pe tot parcursul iernii: cel mult o pulverizare ușoară, doar dacă tulpina începe să arate vizibil dezumflată. Udarea după un program fix, săptămânal, indiferent de sezon, este cel mai frecvent mod în care moare această specie, pentru că un bulgăre de rădăcini ud, combinat cu aerul rece de iarnă, putrezește baza tulpinii în câteva săptămâni.

Repausul de iarnă care produce inelul de flori

Florile de Mammillaria se formează într-un inel aproape de vârful tulpinii, iar la această specie acel inel de flori mici, în formă de pâlnie, roz-carmin, apare sigur doar după un repaus rece și uscat în iarna precedentă. RHS acordă acestei specii o cotă de rezistență H2, ceea ce înseamnă că tolerează un minim de aproximativ 1 până la 5 grade Celsius, dar nu un îngheț real, așa că obiectivul este un loc luminos care rămâne răcoros, nu cald, pe timpul iernii, nu o cameră încălzită. O plantă iernată pe un pervaz cald, cu udări ocazionale, de obicei supraviețuiește, dar tinde să sară peste înflorire în primăvara următoare, sau să producă doar câteva flori împrăștiate, în loc de inelul complet pentru care colecționarii cultivă acest gen.

Înmulțirea din lăstari

Odată ce o tulpină ajunge la câțiva ani vechime, lăstari mici, numiți uneori pui, se formează în jurul bazei ei, și aceștia sunt cel mai ușor mod de a obține plante noi. Răsucește sau taie un lăstar liber odată ce are propria lui creastă slabă de rădăcini sau cel puțin o bază fermă, calusată, lasă-l deoparte, într-un loc uscat și umbrit, timp de două sau trei zile, ca suprafața tăiată să se calusifice, apoi presează-l pe suprafața unui amestec granulos, abia umed, fără să îngropi corpul lăstarului. RHS listează și sămânța, semănată la 19 până la 24 de grade Celsius la începutul primăverii, ca metodă de înmulțire, dar puieții au nevoie de ani pentru a ajunge la dimensiunea de înflorire, așa că lăstarii sunt calea mai rapidă spre o plantă care înflorește curând după înrădăcinare.

Soiul 'Un Pico'

Mammillaria spinosissima 'Un Pico', listată de RHS ca soi denumit al acestei specii, diferă de tipul sălbatic într-un mod clar: fiecare areolă poartă un singur spin, în loc de ciorchinele dens de spini centrali și radiali tipic speciei. Rezultatul este o tulpină mai curată, cu aspect mai geometric, în care tuberculii înșiși fac mai mult din efectul vizual decât spinii. Este cultivată, pusă în ghiveci, udată și lăsată în repaus peste iarnă exact ca specia; singura diferență reală este estetică, iar ea are nevoie în continuare de aceeași iarnă rece și uscată pentru a-și produce inelul de flori primăvara următoare.

Păduchii lânoși și siguranța în preajma animalelor

RHS listează păduchii lânoși ca principalul dăunător de urmărit la această specie, de obicei ascunși în spațiile strâmte dintre tuberculi, aproape de vârf, unde apar ca mici smocuri de puf alb, ceros. Un tampon de vată înmuiat în alcool sanitar elimină direct coloniile mici; pentru o infestare mai gravă, izolarea plantei și tratamentul repetat timp de câteva săptămâni împiedică dăunătorul să se răspândească la cactușii vecini. Mammillaria spinosissima nu apare momentan în baza de date a ASPCA cu plante toxice și netoxice, așa că nu există o determinare de toxicitate pentru pisici, câini sau cai pentru această specie.