Fructul dragonului

O plantă de fructul dragonului își începe aproape întotdeauna viața dintr-un lăstar, nu dintr-o sămânță, iar această alegere explică cea mai mare parte din ce urmează: un segment de tulpină înrădăcinat poate înflori și rodi în circa șase până la nouă luni, la lumină puternică, în timp ce o plantă din sămânță poate avea nevoie de până la șapte ani și tot produce fructe care nu seamănă cu planta mamă. Ceea ce ajunge la tine este Selenicereus undatus, un cactus cățărător, epifit, care în sălbăticie urcă pe copaci și fețe de stâncă în loc să stea liber, motiv pentru care are nevoie de un stâlp sau un spalier la fel de mult ca de un ghiveci. Tulpinile sale turtite, cu trei muchii, se ocupă de fotosinteza plantei, scot rădăcini aeriene oriunde ating un suport și pot adăuga aproximativ 2,5 cm de creștere nouă pe zi, odată stabilite. Răsplata, până la urmă, este o floare care se deschide pentru o singură noapte și dispare până dimineața, așa că cea mai mare parte din primii ani ai plantei se rezumă la a o face înaltă, susținută și suficient de matură pentru a înflori.

De la Hylocereus la Selenicereus undatus

Timp de decenii, această plantă a fost catalogată drept Hylocereus undatus, iar pepinierele, pliculețele de semințe și cea mai mare parte a literaturii de grădinărit încă folosesc acest nume. Taxonomia de referință actuală a GBIF o tratează drept sinonim: un studiu molecular a arătat că genul Hylocereus se încadrează în genul mai vechi Selenicereus, așa că numele acceptat a devenit Selenicereus undatus (Haw.) D.R.Hunt, din familia cactuselor, Cactaceae, ordinul Caryophyllales. Nimic nu s-a schimbat la plantă, doar la clasificarea ei, așa că poți continua să o cumperi drept fructul dragonului sau Hylocereus undatus și doar să recunoști noul nume dacă îl vezi pe o etichetă sau într-o bază de date. Evidențele USDA o listează și sub un șir de denumiri populare mai vechi: cereus de noapte, pară-căpșună, frumoasa nopții și regina nopții, pe lângă fructul dragonului și pitaya.

Un cactus cățărător care are nevoie de stâlp sau spalier

În sol, tulpinile pot ajunge la peste 6 metri, cățărându-se prin rădăcini aeriene care se prind de scoarță sau zidărie așa cum iedera se prinde de un perete, iar o plantă lăsată fără suport se prăbușește într-o grămadă grea și încâlcită, în loc să crească vertical. Un singur stâlp solid, înalt de câțiva metri, cu o anvelopă, un inel sau o mică platformă în vârf peste care tulpinile să cadă în cascadă odată ce ajung acolo, funcționează mult mai bine decât un tutore subțire: o plantă matură are o greutate reală, iar un spalier care nu o poate susține va ceda sub plantă, în loc ca planta să nu mai crească. La ghiveci, construiește același stâlp direct în container încă de la început, deoarece adăugarea unui suport în jurul unei plante deja formate înseamnă să lupți cu tulpini fragile, acoperite cu spini, care nu suportă să fie îndoite.

Lumina și unde apar de fapt arsurile solare

O plantă de fructul dragonului deja formată vrea soare direct sau aproape direct pentru cea mai bună creștere și cele mai multe flori, iar o plantă ținută prea la umbră dezvoltă tulpini lungi, subțiri și înflorește rar. Excepția ține de momentul plantării: un lăstar proaspăt înrădăcinat, sau o plantă mutată recent într-un loc nou, beneficiază de aproximativ 30% umbră în primele trei sau patru luni, pentru că țesutul tânăr, palid, se arde rapid la soare direct înainte să se călească. Acea perioadă este momentul în care apar majoritatea arsurilor solare, nu mai târziu: o tulpină care s-a călit la lumină puternică rareori face băși, dar aceeași tulpină mutată direct de pe o masă umbrită de pepinieră în soarele de amiază arată pete gălbui, apoi maronii, în câteva zile.

Udarea: mai multă decât la un cactus de deșert, mai puțină decât la o plantă de apartament

În ciuda spinilor, fructul dragonului nu este o plantă care vrea să se usuce săptămâni întregi între udări, așa cum face un cactus butoi; sursele horticole îl descriu ca având o cerință de apă destul de ridicată pentru un cactus. Udă odată ce primii câțiva centimetri de amestec s-au uscat, apoi udă abundent și lasă apa să se scurgă, pentru că un sol îmbibat, permanent umed, favorizează putrezirea tulpinii și a fructelor, la care această specie este predispusă. Singura excepție deliberată este iarna: lăsarea plantei să stea mai uscată pe parcursul sezonului rece, apoi reluarea udării regulate odată ce apar mugurii florali și pe durata recoltei, face parte din ce încurajează o înflorire puternică, în loc de o creștere vegetativă constantă, fără flori.

Temperatura minimă și cultura la ghiveci în climate reci

Creșterea este optimă între aproximativ 18 și 25°C, iar planta tolerează bine căldura de peste 35°C, fără prea multe probleme, dar expunerea prelungită sub punctul de îngheț, la -2°C, provoacă daune reale, chiar dacă un îngheț ușor și scurt este de obicei suportat fără urmări. Acest singur aspect stabilește modul în care majoritatea oamenilor din afara zonelor confortabile pentru plantă, aproximativ USDA 10 până la 11, trebuie să o cultive: ca plantă la ghiveci, care petrece vara afară, la soare direct, și intră pe un balcon neîncălzit, într-o cameră luminoasă sau într-o seră încălzită înainte de primul îngheț, mai degrabă decât ca element permanent al grădinii. Un ghiveci mare și solid, cu spalierul construit din start, face realizabilă această mutare sezonieră, pentru că o plantă de această dimensiune nu poate fi scoasă din pământ și replantată în fiecare toamnă cu ușurință.

Flori care înfloresc noaptea și au adesea nevoie de ajutor

Florile sunt uriașe pentru o plantă de apartament, uneori de 36 cm lungime și 23 cm lățime, albe și puternic parfumate, și se deschid după lăsarea întunericului, închizându-se din nou până dimineața, motiv pentru care sunt adesea ratate complet de cei care nu le urmăresc. În sălbăticie, molii și lilieci se ocupă de polenizare peste noapte, dar multe clone cultivate sunt autoincompatibile: o floare polenizată doar cu propriul polen leagă puține fructe sau deloc, chiar și după o înflorire spectaculoasă. Cultivarea a două sau trei plante diferite genetic, una lângă alta, rezolvă problema, la fel ca polenizarea manuală: târziu noaptea sau în zori, transferă polen de la staminele proprii ale florii, sau de la floarea unei a doua plante, pe stigmatul lipicios, în formă de stea, folosind o pensulă mică sau vârful degetului. O floare care se închide nepolenizată se ofilește pur și simplu în una sau două zile, iar a doua șansă nu apare decât la deschiderea următorului mugur, adesea săptămâni mai târziu.

Înmulțirea: lăstarii bat sămânța aproape de fiecare dată

Un lăstar nu este doar mai rapid, este și singurul mod de a reproduce fidel un soi anume, pentru că plantele din sămânță sunt variabile genetic și pot avea nevoie de până la șapte ani pentru a rodi pentru prima dată. Ia un segment de tulpină lung de 15 până la 38 cm, lasă capătul tăiat să se cicatrizeze într-un loc uscat și umbrit timp de aproximativ o săptămână, apoi plantează-l la câțiva centimetri adâncime într-un amestec bine drenat; lăstarii înrădăcinați pot crește aproximativ 3 cm pe zi odată stabiliți și au fost înregistrați rodind în doar șase până la nouă luni, la lumină puternică de câmp. La ghiveci, cu mai puțină lumină și un spațiu mai mic pentru rădăcini decât la o plantație de câmp, așteaptă-te ca acest interval să se prelungească, dar traseul prin lăstari ajunge tot mult mai repede la primele flori decât pornirea din sămânță.

Dăunători, boli și greșelile care blochează un fruct de dragon

Afară, acarienii, tripșii, furnicile, păduchii țestoși, cochenilele lânoase și limacșii sunt dăunătorii consemnați, alături de animale sălbatice precum ratonii și păsările, care atacă fructele coapte înainte de a fi culese; în interior, cochenilele lânoase și păduchii țestoși ascunși în îmbinările dintre segmentele de tulpină sunt cei de urmărit. Cancerul tulpinii și al fructelor, plus diverse putregaiuri, sunt principalele riscuri de boală, iar ambele sunt mai grave la o plantă ținută prea umedă sau prea înghesuită pentru ca aerul să circule în jurul tulpinilor, motiv pentru care tăierea, pentru a deschide planta și a o lăsa să se usuce repede după ploaie sau udare, contează la fel de mult ca orice tratament. Greșelile care revin constant țin mai ales de așteptări nepotrivite: tratarea plantei ca pe un cactus de deșert, cu udare redusă, și subudarea ei, amânarea spalierului până când planta este deja întinsă peste tot, și presupunerea că o înflorire bogată garantează fructe, când o clonă autoincompatibilă are de fapt nevoie de o a doua plantă sau de un grădinar care să polenizeze manual pentru a duce treaba la capăt. Din punctul de vedere al siguranței, ASPCA listează această plantă, sub numele de cereus de noapte, ca netoxică pentru câini, pisici și cai, ceea ce elimină măcar o grijă pentru cei care o cultivă în preajma animalelor de companie curioase.