Prunus virginiana

Un exemplar de Prunus virginiana ajuns la tine ca o nuielușă cu rădăcină liberă sau ca un lăstar dezgropat dintr-un gard viu nu va rămâne acolo unde a fost plantat. În doi sau trei sezoane trimite lăstari noi din propriile rădăcini, la câțiva metri de trunchi, iar ceea ce a început ca o singură plantă devine un desiș, dacă lăstarii aceștia nu sunt cosiți sau tăiați. Prunus virginiana este nativă pe cea mai mare parte a Americii de Nord temperate, suficient de rezistentă încât să facă față secetei și solului sărac odată instalată, și se vinde fie ca specia verde simplă, cultivată pentru fauna sălbatică și fructele pentru gem, fie ca selecțiile cu frunze purpurii 'Schubert' și 'Canada Red', plantate pentru culoarea frunzișului. Fiecare parte a plantei, cu excepția pulpei fructului gătit și fără sâmburi, conține compuși care eliberează cianură, așa că tratează semințele, scoarța și mai ales frunzele ofilite ca fiind interzise animalelor de fermă și celor de companie, nu doar ca un avertisment popular minor.

Origine și unde crește

Plants of the World Online (Kew) listează Prunus virginiana ca nativă în America de Nord, până în Mexic, până în nordul statului Baja California, ceea ce se potrivește cu răspândirea ei largă pe continent: garduri vii, margini de pădure, maluri de râu, linii de gard și teren răscolit, din preriile canadiene până în sudul Munților Stâncoși. GBIF înregistrează numele acceptat ca Prunus virginiana L., din familia rozaceelor (Rosaceae), alături de meri, păducei și alți cireși, cu o listă lungă de sinonime mai vechi, precum Cerasus densiflora și mai multe nume Amygdalus, de la botaniști care au clasificat-o cândva sub genul migdalilor, înainte să fie reintegrată în Prunus. Obiceiul ei de a coloniza terenul gol sau ars și liniile de gard, prin lăstari de rădăcină și semințe răspândite de păsări, este exact ceea ce o face utilă pentru controlul eroziunii și perdelele forestiere, și, ocazional, o pacoste la marginea unui gazon cosit.

Obiceiul de creștere: lăstari și desișuri

Lăsată nesupravegheată, Prunus virginiana crește de obicei ca un arbust cu tulpini multiple, înalt de 2,4 până la 3,7 m și lat de 1,8 până la 2,4 m; formată pe o singură tulpină sau lăsată ca un exemplar bătrân naturalizat, poate ajunge la 6 până la 9 m, cu o anvergură proporțională. Extensia Universității de Stat din Utah notează că specia este predispusă la lăstari, mai ales dacă rădăcinile sunt deteriorate, ceea ce în practică înseamnă că orice zgârietură de la cosit, șoc de transplantare sau tăiere drastică lângă bază declanșează un nou cerc de lăstari în primăvara următoare. Lăsată în voia ei, pe parcursul duratei sale tipice de viață de 20 până la 40 de ani, o plantă va forma în cele din urmă desișul colonial dens pentru care specia este cunoscută în sălbăticie; o plantă menită să rămână un singur exemplar are nevoie ca acei lăstari de rădăcină să fie tăiați la nivelul solului în fiecare an, ideal cât timp sunt încă suficient de moi pentru a fi rupți cu mâna, nu tăiați cu fierăstrăul.

Alegerea unui soi: specia, 'Schubert' și 'Canada Red'

Specia propriu-zisă are frunze verzi simple, cel mai bogat rod și cea mai bună valoare pentru fauna sălbatică și pentru gem, și este forma de plantat dacă scopul este un gard viu, o perdea forestieră sau un petic de cules. 'Schubert' și mutația ei 'Canada Red' sunt formele cu frunze purpurii vândute în majoritatea pepinierelor: frunzele noi apar verzi primăvara și se maturizează spre purpuriu-închis, sau roșu-purpuriu în cazul 'Canada Red', până la începutul verii, oferind un spectacol de culoare pe care specia simplă nu îl oferă. Ambele soiuri sunt altoite, ceea ce înseamnă că orice lăstar care crește de sub punctul de altoire iese verde simplu și, lăsat nesupravegheat, poate în cele din urmă să concureze și să înlocuiască creșterea purpurie de deasupra; acei lăstari verzi trebuie identificați și eliminați de la bază, nu doar scurtați, altfel soiul ornamental revine treptat spre specie în câteva sezoane. Rodul și toxicitatea sunt aceleași la soiuri ca și la specie; doar culoarea frunzișului diferă.

Plantare, sol și amplasament

Prunus virginiana preferă soarele direct pentru cea mai densă creștere și cea mai bogată rodire, dar tolerează umbra parțială, și nu este deloc pretențioasă în privința solului, adaptându-se la teren sărac sau stâncos, deși preferă un sol bine drenat, cu ceva materie organică și un pH între 5 și 8, potrivit extensiei Universității de Stat din Utah. Este rezistentă din zonele USDA reci până în cele mult mai calde, unul dintre cele mai largi intervale de rezistență ale oricărui cireș nord-american, ceea ce explică parțial de ce apare în aproape fiecare stat american și provincie canadiană. Lasă 1,5 până la 2,4 m între plante pentru un rând de gard viu sau perdea forestieră, mai mult pentru un exemplar singular menit să ajungă la dimensiune de copac, și ține plantările noi departe de marginile gazonului, gardurile de pășune sau orice loc unde viitorul desiș de lăstari ar fi nedorit.

Udare și fertilizare

Este o plantă extrem de tolerantă la secetă odată instalată, iar exemplarele mature au rareori nevoie de udare suplimentară, cu excepția secetelor prelungite; irigarea își merită efortul mai ales prin îmbunătățirea recoltei și a calității fructelor, nu prin menținerea plantei în viață. Udă plantările noi regulat în primele două sezoane de creștere, cât timp rădăcinile se formează, apoi redu treptat. Prunus virginiana nu este o plantă mare consumatoare de hrană și, în general, nu are nevoie de fertilizare de rutină în sol rezonabil; o creștere suficient de viguroasă încât să scoată lăstari în fiecare an rareori beneficiază de azot suplimentar, care tinde să împingă și mai mulți lăstari, nu un rod sau o formă mai bună.

Tăiere, nodozitate neagră și omizi-corturi

Nodozitatea neagră este boala de urmărit: o ciupercă ce produce umflături dure, negre și neregulate, care strangulează crengile și ramurile în unul sau doi ani și poate ucide lemnul de dincolo de nodozitate, dacă este lăsată netratată. Taie ramurile afectate în perioada de repaus vegetativ, mult sub umflătura neagră vizibilă și în lemn sănătos, dezinfectând uneltele de tăiere între tăieturi, și îndepărtează resturile de pe proprietate, în loc să le compostezi, deoarece lemnul infectat poate continua să elibereze spori. Prunus virginiana și soiurile ei sunt clasificate drept foarte susceptibile la nodozitatea neagră de mai multe colecții universitare de plante lemnoase, așa că o verificare anuală de iarnă pentru nodozități noi merită cele câteva minute pe care le ia. Omizile-corturi din est și de prerie sunt cealaltă problemă recurentă: cuiburile lor mătăsoase apar în furcile ramurilor la mijlocul primăverii, iar infestările mici se elimină cel mai bine manual sau prin tăiere, seara sau dimineața devreme, cât timp omizile sunt în cuib, mai degrabă decât prin stropire. Afidele, pata foliară și, ocazional, cancerul sau pata bacteriană completează problemele minore, și niciuna dintre ele nu justifică de obicei un tratament pe o plantă altfel sănătoasă și bine instalată.

Culesul fructelor și toxicitatea de reținut

Fructele se coc de la roșu-închis până la aproape negru pe parcursul lunilor iulie, august și până în septembrie, iar o plantă poate produce o recoltă bogată odată ce ajunge la trei sau patru ani. Pulpa crudă este puternic astringentă, de unde și numele comun în engleză, chokecherry, și fructul de Prunus virginiana aproape că nu se mănâncă niciodată proaspăt, direct de pe creangă; se gătește și se strecoară pentru a îndepărta sâmburii, apoi se transformă în gem, sirop sau vin, toate acestea îmblânzind astringența. ASPCA listează Prunus virginiana drept toxică pentru câini, pisici și cai: tulpinile, frunzele și semințele conțin glicozide cianogenice care eliberează cianură, iar riscul este cel mai mare în frunzele ofilite, nu în creșterea proaspătă sau în pulpa fructului copt în sine, provocând mucoase de culoare roșu-cărămiziu, pupile dilatate, dificultăți de respirație și șoc la un animal care ingerează suficient. În practică, pericolul real nu este planta în picioare, ci o creangă ruptă sau o ramură doborâtă de furtună, lăsată acolo unde animalele de fermă pot păște frunzele ofilite, sau resturile de la tăiere lăsate într-o pășune; ține-le pe amândouă departe de acces, în loc să te îngrijorezi din cauza fructului în sine, care este sigur odată gătit și fără sâmburi.