Mur himalayan

Un lăstar care înrădăcinează în clipa în care vârful atinge solul gol nu se comportă rău, face exact ceea ce Rubus armeniacus a evoluat să facă. Fie că îl găsești cățărându-se pe un gard, colonizând malul unui șanț, sau plantat intenționat pentru fructele sale de la sfârșitul verii, acest rug este unul dintre cei mai reușiți arbuști invazivi de pe coasta Pacificului a Americii de Nord, iar ciclul său de doi ani al lăstarilor este cheia fie a recoltării responsabile, fie a ținerii lui complet departe de o grădină. Lăsat nesupravegheat un singur sezon, o singură plantă poate produce lăstari noi de peste șase metri lungime și poate înrădăcina un inel de coroane noi în jurul ei înainte de toamnă.

Numele Himalaya este un mit

Plants of the World Online listează arealul natural al lui Rubus armeniacus ca fiind regiunea Transcaucaziei, până în nord-vestul Iranului, iar clasificarea acceptată de GBIF îl plasează în familia trandafirului, Rosaceae, alături de zmeură și de restul genului Rubus. Himalaya nu are nicio legătură cu el. Potrivit Washington State University Magazine, planta a ajuns la cultivatorii americani pentru că Luther Burbank, care ameliora fructe la Santa Rosa, California, a primit prin poștă un pachet de semințe din India în anii 1880 și a presupus că planta-mamă creștea la poalele Himalayei. A numit-o Himalaya Giant, a introdus-o comercial în 1885, iar până în 1894 vindea lăstari direct cultivatorilor din nord-vestul Pacificului. Baza de date Landscape Plants a Oregon State University este directă în această privință: nu există nicio dovadă că specia ar fi originară din regiunea Himalayei.

Identificarea lui Rubus armeniacus

Lăstarii sunt trăsătura care te trădează, chiar înaintea frunzelor: puternic muchiați în secțiune transversală, fără păr, violet-închis, și înarmați cu ghimpi grosi, curbați, mai degrabă decât spini adevărați. Frunzele sunt alterne și palmat-compuse, aproape întotdeauna câte cinci, fiecare foliolă ovală până la eliptică, lungă de 4 până la 8 centimetri, verde-închis și lucioasă pe partea de sus și verde-cenușie pal, cu o pâslă fină, pe partea de jos, o frunză bicoloră care este unul dintre cele mai sigure semne de teren pentru a deosebi această specie de murii indigeni. Florile se deschid alb spre roz pal, în ciorchini lejeri, mai largi decât lungi, fiecare floare având aproximativ 2,5 centimetri diametru. Fructul care urmează este un agregat lucios, negru, de drupeoare, având aproximativ aceiași 2,5 centimetri lungime, și cu adevărat bun de mâncat, mai dulce și mai zemos decât se așteaptă majoritatea oamenilor de la o buruiană de la marginea drumului.

De ce se răspândește mai repede decât aproape orice alt rug

Fiecare lăstar al acestei plante este bienal. Un lăstar din primul an, un primocan, apare dintr-un mugur aflat la nivelul solului sau chiar sub el și produce doar frunze, arcuindu-se pe măsură ce se alungește de-a lungul sezonului. Primăvara următoare, ramuri laterale numite floricani cresc din mugurii aceluiași lăstar și poartă atât frunze, cât și flori, apoi mor odată ce fructul se coace, în timp ce o generație proaspătă de primocani se ridică deja din coroana rădăcinii pentru a le înlocui. Doar acest lucru l-ar face un arbust viguros. Ceea ce îl transformă într-un adevărat cuceritor este faptul că orice vârf de lăstar lăsat pe sol umed înrădăcinează acolo în câteva săptămâni, plantând o coroană nouă, autonomă, încă atașată de planta-mamă; rădăcinile tăiate și fragmentele de rizom rămase în sol reîncolțesc de la sine; iar o tufă matură poate elibera până la 13.000 de semințe pe metru pătrat, semințe pe care păsările și mamiferele le duc mai departe după ce mănâncă fructele și care rămân viabile în sol ani de zile după aceea.

Amplasament, soare și sol

Oregon State University Extension notează că creșterea este cea mai bună în soare direct, deși plantele mature tolerează umbra parțială fără prea multe probleme, doar cu un val mai subțire de flori. Se comportă cel mai bine pe teren adânc, fertil, dar aceasta este o preferință, nu o cerință: același ghid de consultanță o descrie colonizând aproape orice teren perturbat, margine de drum sau luminiș exploatat forestier, atâta timp cât umiditatea solului este adecvată de-a lungul sezonului de vegetație. O plantă care a stat în pământ mai mult de un an trece cu ușurință peste perioadele de secetă datorită acestui sistem radicular adânc și extins, motiv pentru care smulgerea ei și plecarea rezolvă rareori problema.

Cum culegi fructele fără să hrănești problema

Acolo unde o tufă este deja stabilită și bine-venită, recolta se întinde pe a doua jumătate a verii, pe măsură ce drupeoarele trec de la roșu la negru complet lucios; ca la majoritatea murilor, fructul nu se îndulcește în continuare după ce este cules, așa că o smulgere care întâmpină rezistență înseamnă încă o zi sau două pe lăstar. Taie fiecare floricană de la bază imediat ce termină de fructificat, în loc să lași creșterea lemnoasă, consumată, la locul ei, atât pentru a face loc primocanilor din noul sezon, cât și pentru a reduce încâlceala de vârfuri de lăstari care altfel ar găsi sol în care să înrădăcineze. Nu lăsa niciodată un lăstar tăiat culcat acolo unde capătul tăiat sau un vârf rămas poate atinge solul umed, și strânge cu grebla și aruncă, nu composta, orice fruct care cade și se înmoaie înainte ca păsările să-l găsească.

Cum aduci sub control o plantă nedorită

O singură rundă de cosit sau tăiere este aproape inutilă de una singură. Oregon State University Extension a constatat că tăierea murului himalayan tinde să declanșeze mai multe ramificații și mai mulți lăstari din rădăcinile laterale, așa că doar cositul repetat, de-a lungul mai multor ani consecutivi, produce o reducere durabilă a acoperirii, iar dezrădăcinarea manuală a rădăcinilor și a coroanei, deși temeinică, este realistă doar pe o suprafață mică. Un aliat mai neobișnuit a apărut pe coasta statului Oregon în 2005: ciuperca ruginii frunzelor de mur, Phragmidium violaceum, care s-a răspândit de atunci în cea mai mare parte a vestului statului Oregon și provoacă defolierea parțială până la totală, fără a ucide planta direct, câștigând timp pentru ca vegetația indigenă să se reinstaleze dedesubt. Acolo unde erbicidul este o opțiune, același ghid de consultanță listează triclopir, glifosat și metsulfuron drept tratamente foliare eficiente, aplicațiile de la sfârșitul verii până la începutul toamnei reducând reîncolțirea mult mai eficient decât o stropire de primăvară, iar orice program este mai bine rotit între substanțe chimice, ca să nu se dezvolte tulpini rezistente.

O buruiană reglementată în părți din America de Nord

Până la începutul anilor 1900, planta pe care Burbank o comercializase prospera deja fără ajutor în jurul zonei Puget Sound, răspândită de păsări și animale, până când, potrivit relatării Washington State University Magazine, mulți locuitori au ajuns să presupună că a crescut acolo dintotdeauna. De atunci s-a naturalizat din sudul provinciei British Columbia până în nordul Californiei și spre est până în Idaho, cu populații separate stabilite din Delaware până în Virginia, iar statul Washington a clasificat-o drept buruiană nocivă de clasa C în 2009, o categorie care permite fiecărui comitat să impună măsuri de control acolo unde amenință agricultura sau zonele naturale. Nimic din toate acestea nu are legătură cu animalele de companie sau cu oamenii: specia nu apare deloc în listele de plante toxice sau netoxice ale ASPCA, iar fructul în sine este comestibil, așa că singurul pericol real, pentru un câine curios sau un grădinar în mânecă scurtă, este pur mecanic, provocat de ghimpii de pe fiecare lăstar.