Zârna americană

O buruiană joasă, ramificată, cu flori mici, albe, în formă de stea, și ciorchini de bobițe negre lucioase, de mărimea unor boabe de piper, apărută într-un strat de legume, un rond de flori sau orice petic de pământ proaspăt lucrat este foarte probabil zârna americană, Solanum americanum. Clasificarea acceptată de GBIF o plasează în familia solanaceelor, aceeași familie cu roșia și cartoful, iar Plants of the World Online de la Kew îi dă ca areal nativ zona de la vestul Canadei până în America tropicală și subtropicală, deși între timp s-a naturalizat în Africa, Asia, Europa și zona Pacificului. Nu este aceeași plantă cu zârna neagră europeană, Solanum nigrum, deși grădinarii le confundă în permanență, și este dintr-un gen complet diferit față de mătrăgună, Atropa belladonna. Ce contează pe moment este identificarea corectă, smulgerea ei înainte ca bobițele să se coacă și cunoașterea părților care sunt cu adevărat periculoase.

Identificarea ei: flori în formă de stea și bobițe negre lucioase

Ghidul de plante al North Carolina State Extension descrie frunzele ca verzi până la verde-închis, ovate până la lanceolate, lungi și late de 2,5 până la 7,5 cm, cu partea de dedesubt ușor păroasă și margini dințate sau ondulate, dispuse alternativ pe tulpini verzi, drepte, unghiulare, mult ramificate, netede sau doar ușor păroase, niciodată spinoase. Florile sunt mici, în formă de stea, cu cinci petale, albe, cu un centru columnar galben, deschizându-se în ciorchini laxi, asemănători unor umbele, de trei până la zece flori, din vară până toamna. Fructul începe verde, cu pete albe fine, și se coace într-o bobiță lucioasă, neagră sau violet-negricioasă, sub un centimetru în diametru, plină cu 50 până la 100 de semințe minuscule, bej. Acel luciu este detaliul de reținut: bobițele zârnei americane se coc lucioase și relativ mici, în timp ce ruda ei apropiată, zârna neagră europeană, Solanum nigrum, produce o bobiță mai mată și mai mare. Bondarii, muștele și alte insecte lucrează florile, potrivit NC State Extension, iar curcanii sălbatici, gaițele-pisică, ciocârliile de câmp și fazanii mănâncă fructul copt, ceea ce explică de ce sămânța tot apare în colțuri noi ale proprietății.

Nu este mătrăgună, dar nici chiar sora ei europeană

Cuvântul « zârnă », rudă cu « mătrăgună » în vorbirea populară, alarmează lumea, iar alarma trimite pe unii direct la mătrăgună, Atropa belladonna, un gen diferit, cu un port de creștere diferit. Pagina NC State Extension despre Atropa bella-donna descrie fructul ei copt ca fiind mai mare decât cel al zârnei, purtat singur, nu în ciorchini, și susținut de un caliciu mare, stelat, cu lobi lungi care ies dincolo de bobiță; florile sunt în formă de clopot, purpuriu-brune, nu mici stele albe. Zârna americană nu poartă niciodată o bobiță singură, în felul acesta; le grupează în umbele, așa cum o tufă de roșii cherry își grupează fructele. Confuzia mai frecventă pe teren este cu Solanum nigrum, o specie înrudită, dar distinctă, cu bobițe mai mate și puțin mai mari; NC State Extension notează că cele două sunt confundate frecvent.

De ce apare în straturile de legume și pe terenul răscolit

Zârna americană crește cel mai bine la soare direct, cu șase ore sau mai multe de lumină directă, deși NC State Extension notează că tolerează umbra parțială, și nu este pretențioasă în privința texturii solului, înrădăcinându-se la fel de bine în argilă, lut sau nisip, cu drenaj bun sau în condiții constant umede. Se comportă ca o anuală de vară pe cea mai mare parte a arealului ei: sămânța germinează pe măsură ce solul se încălzește, iar o plantă poate înflori, fructifica și lăsa sămânța într-un singur sezon de vegetație, exact de aceea apare mai întâi pe terenul lucrat cel mai recent, un strat de legume proaspăt săpat, un rând arat, solul afânat de la marginea unei alei. Nu este o plantă pe care cineva o cultivă intenționat; apare de la sine, iar solul proaspăt răscolit, însorit și fertil este exact ce așteaptă.

O producătoare prolifică de semințe: de ce o plantă scăpată devine cincizeci

O singură plantă poate purta zeci de bobițe deodată, fiecare conținând 50 până la 100 de semințe, iar acele semințe nu germinează toate deodată. Cercetările asupra biologiei germinării speciei au arătat că alternanța temperaturilor de zi și de noapte este principalul declanșator al încolțirii și că semințele aflate la suprafața solului, neacoperite de mulci sau resturi vegetale, germinează mult mai ușor decât cele îngropate, ceea ce explică parțial de ce același strat poate continua să producă răsaduri noi în valuri, pe tot parcursul unui sezon, în loc să o facă dintr-o dată. Sămânța care nu germinează în primul an nu moare neapărat; se alătură băncii de semințe din sol și poate reapărea într-un sezon ulterior, când condițiile se aliniază din nou, motiv pentru care un strat care arăta curat primăvara poate fi plin de zârnă până în august.

Controlul ei: sapă-o tânără, pune mulci pe strat, nu o lăsa niciodată să facă sămânță

NC State Extension recomandă plivitul manual ca principală metodă de control odată ce culturile de legume sunt deja plantate, deoarece opțiunile de erbicid se restrâng considerabil în jurul plantelor alimentare; săpatul răsadurilor cât timp sunt încă mici, înainte ca rădăcina pivotantă să se fixeze, este cel mai simplu și mai sigur moment pentru a le îndepărta. Un strat de mulci care ține lumina și suprafața deschisă a solului departe de semințele dormante reduce germinarea nouă, iar culturile de acoperire folosite între plantările de legume fac aceeași treabă pe o suprafață mai mare, potrivit NC State Extension. Singurul termen limită care contează cu adevărat este bobița: fructul verde, cu pete albe, este încă departe de coacere, dar odată ce devine negru lucios este gata să lase sămânța viabilă, așa că o plantă lăsată în picioare după acest punct a semănat deja stratul, indiferent când este în cele din urmă smulsă.

O gazdă pentru dăunătorii și bolile roșiei și cartofului

Pentru că aparține aceluiași gen cu cartoful și împarte familia cu roșia, zârna americană face mai mult decât să concureze pentru spațiu și lumină într-un strat de legume. NC State Extension o listează ca plantă-gazdă pentru gândacul de Colorado și notează că poartă ofilirea bacteriană sudică, o boală care afectează și plantele ornamentale erbacee; plantele ei rămase în picioare lângă un lot de legume oferă amândurora un loc unde să persiste între culturi. NC State Extension este direct și în privința costului practic: specia concurează cu culturile de legume și reduce recolta, motiv suficient pentru a o scoate dintr-o grădină alimentară chiar și fără a lua în calcul riscul de boală.

Toxicitate: solanină în frunze și în bobițele necoapte

NC State Extension notează severitatea otrăvirii de la zârna americană ca fiind ridicată, identifică solanina drept alcaloidul toxic și listează florile, fructele, frunzele, rădăcinile și seva ca fiind toate purtătoare, cu oamenii, animalele de fermă, câinii, pisicile și copiii menționați drept categoriile de risc; simptomele raportate variază de la greață, vărsături și salivație până la dureri abdominale, slăbiciune, depresie respiratorie, convulsii și halucinații în cazurile grave, iar fișa notează că otrăvirea poate fi fatală. Listele proprii ASPCA cu plante toxice și netoxice nu conțin o intrare pe numele Solanum americanum, deci nu are un rating ASPCA propriu; ASPCA listează însă o rudă apropiată, Solanum nigrum, drept Black Nightshade, toxică pentru câini, pisici și cai din cauza solaninei, saponinelor și compușilor asemănători atropinei, ceea ce dă o idee corectă despre riscul pe care îl poartă genul mai larg, chiar și acolo unde această specie nu este listată separat. Bobițele necoapte, cu pete verzi-albicioase, conțin cea mai mare cantitate de solanină și nu trebuie gustate niciodată.

Consumată ca legumă în Africa și Asia de Sud-Est, nu din propria grădină

Aceeași specie are o lungă istorie ca legumă cu frunze în alte părți ale lumii. Este culeasă din sălbăticie sau cultivată în Sierra Leone, în zonele joase din Etiopia, Kenya, Uganda și Tanzania, precum și în Seychelles și Mauritius, și este o plantă de câmp populară în Coasta de Fildeș și Camerun, cu frunzele consumate și în estul Zimbabwe și în Mozambic; în toată Asia de Sud-Est se vinde ca legumă verde, inclusiv fructul copt, verde, în supermarketuri obișnuite. Prepararea este în fiecare caz aceeași: frunzele și lăstarii tineri fierți, adesea cu apa de fierbere aruncată și schimbată pe parcurs, ceea ce reduce amăreala și conținutul de alcaloizi solubili înainte ca verdețurile să fie mâncate. Această tradiție se aplică unor populații cunoscute, adesea selectate local, preparate într-un mod anume; nu este un motiv să guști frunzele sau bobițele unei zârne apărute de la sine într-un strat de legume de acasă, fără ca un expert să o identifice mai întâi.