Tuia de vest

Thuja occidentalis, vândută sub numele comune tuia de vest, cedru alb nordic și arbore-de-viață, este un conifer veșnic verde din familia chiparoșilor, Cupressaceae, nu un cedru adevărat din genul Cedrus. Este unul dintre cele mai rezistente la frig conifere de peisagistică disponibile, prosperând din zona USDA 2 până în zona 7, și nu cere mult altceva decât un sol constant umed, bine drenat, și un loc ferit de umbră deasă. Majoritatea exemplarelor de grădină sunt cultivare numite, nu specia sălbatică: o coloană îngustă precum 'Smaragd' pentru un gard viu, sau un pitic rotunjit precum 'Globosa' pentru un strat de fundație. Singurul lucru esențial de făcut bine de la început este udarea, căci plantele tinere care se usucă chiar și o singură dată în timp ce se stabilesc își recapătă rareori forma.

Un arbore de viață care nu este un cedru adevărat

Numele genului Thuja vine din grecescul thyia, folosit inițial pentru un alt conifer aromat, neînrudit; numele speciei occidentalis înseamnă pur și simplu din lumea de vest. Numele comun arbore-de-viață datează din perioada primilor coloniști francezi din America de Nord, care au învățat de la amerindieni că frunzișul putea fi fiert pentru a trata scorbutul într-o iarnă canadiană aspră. Din punct de vedere botanic, arborele se află în familia Cupressaceae alături de ienuperi și chiparoși adevărați, la mai multe ramuri distanță de Cedrus, genul cedrilor adevărați precum cedrul de Liban. Această confuzie merită lămurită înainte să plantezi unul, pentru că pepinierele îl comercializează sub o jumătate de duzină de nume, printre care cedru alb, cedru de mlaștină și cedru alb nordic, care descriu toate aceeași specie.

Aria natală: de la mlaștini reci la stânci calcaroase

Plants of the World Online listează aria natală ca fiind centrul și estul Canadei, prin centrul-nordul și estul Statelor Unite. Missouri Botanical Garden restrânge aceasta și mai mult: estul și centrul Canadei spre sud până în nordul statelor Illinois, Ohio și New York, cu populații izolate în Munții Appalachi până în sud, în Carolina de Nord. În sălbăticie preferă două tipuri de teren foarte diferite, solul umed, bogat în minerale, al unei mlaștini de cedru și solul subțire al unei stânci calcaroase expuse, ceea ce explică de ce o plantă de grădină tolerează, odată stabilită, atât un colț mlăștinos, cât și un mal uscat și stâncos. De-a lungul deceniilor, în sălbăticie poate ajunge la 12 până la 18 m, deși exemplarele cultivate se stabilesc de obicei în jur de 6 până la 12 m, cu o anvergură de 3 până la 4,5 m.

Alegerea unei forme

Foarte puțini grădinari plantează specia pură; comerțul din pepiniere se bazează pe cultivare selecționate pentru mărime și port. 'Smaragd', vândută sub numele Emerald Green, păstrează o coloană strânsă și îngustă de frunziș verde-aprins, care își menține culoarea pe tot parcursul iernii, ajunge la doar 1,5 până la 2,5 m în 10 până la 20 de ani, și este evaluată de RHS cu nota H7, pentru cele mai geroase ierni continentale, ceea ce o face alegerea implicită pentru un gard viu jos sau un ecran de protecție. La celălalt capăt al gamei se află cultivarele rotunjite, globulare, precum 'Globosa', cultivate ca arbust solitar sau ca plantare de fundație, nu ca ecran. Indiferent de forma aleasă, verifică eticheta pentru mărimea la maturitate înainte de a planta lângă un zid sau o alee: tuia rareori are nevoie de tăieri corective dacă alegi cultivarul potrivit pentru spațiul respectiv, dar se resimte puternic dacă trebuie tăiată drastic mai târziu.

Lumină, sol și apă

Oferă-i soare deplin pentru cel mai dens frunziș; umbra parțială este tolerată, iar în regiunile cu sori de vară intenși și fierbinți, puțină umbră după-amiaza este chiar binevenită, dar umbra totală rărește coroana în decurs de un sezon sau două. Solul trebuie să fie umed, bine drenat și neutru spre alcalin, aproximativ pH 6,0 până la 8,0, deși specia tolerează și argila și terenul periodic umed mai bine decât majoritatea coniferelor. Ceea ce nu iartă este seceta: aceasta este o plantă cu nevoie medie de apă, nu una pentru xeriscape, iar perioadele secetoase prelungite se văd repede prin vârfuri care se brunifică. Udă abundent și regulat în primul sau al doilea sezon de vegetație, cât timp sistemul radicular se stabilește, apoi treci la o rutină de udare în perioadele lungi de secetă, mai degrabă decât să lași planta să se descurce singură.

Rezistența la iarnă, brunificarea și căprioarele

Frigul rareori este problema: specia este evaluată ca rezistentă din zona USDA 2 până în zona 7, tolerând ierni mult mai geroase decât rezistă majoritatea foioaselor veșnic verzi. Vântul și expunerea sunt riscul real. Într-un loc deschis, neadăpostit, frunzișul se poate brunifica până la un galben-maroniu șters pe parcursul iernii, o afecțiune pe care crescătorii o numesc arsură de iarnă, iar zăpada grea sau gheața pot despica sau rupe ramurile la cultivarele erecte. Acolo unde căprioarele sunt frecvente, tuia se află sus pe lista lor de plante preferate de ros; NC State Extension semnalează daunele produse de căprioare ca pe o problemă obișnuită pentru specie, iar un gard viu tânăr, neprotejat, poate fi despuiat de frunziș într-o singură iarnă. Merită planificat un gard sau un repelent pe durata sezonului de repaus vegetativ înainte de a planta, nu după ce apare primul petic golaș.

Tăierea și folosirea ca gard viu sau ecran

Majoritatea cultivarelor au nevoie de foarte puțină tăiere pentru a-și păstra forma; o tunsoare ușoară la sfârșitul primăverii sau începutul verii, după ce noua creștere s-a întărit puțin, este suficientă pentru a menține un gard viu ordonat. Regula care contează cu adevărat: taie doar în creșterea verde, frunzoasă. Tuia nu reface în mod fiabil lăstari din lemnul gol, mai vechi, așa cum face tisa, așa că un gard viu tuns dincolo de învelișul verde rămâne cu o gaură maronie permanentă. Portul dens, cu întreținere redusă, și toleranța la tuns sunt exact motivele pentru care rămâne o plantă standard pentru fundații și delimitări, folosită pentru paravânturi, ecrane de intimitate și garduri vii formale mult mai des decât ca arbore solitar.

Dăunători, boli și o notă despre toxicitate

Fii atent la minerul frunzelor, care deteriorează vârfurile, la larvele de molii-sac care își construiesc cochiliile fusiforme în frunziș, și la cochenile, cochenile lânoase sau acarieni care se înmulțesc într-un gard viu dens, prost aerisit. Arsura frunzelor poate pătă și face să cadă frunzișul într-un sezon umed, iar un gard viu stresat de secetă sau de drenaj slab devine mai vulnerabil la cancer și, în plantațiile mai vechi, la buretele-de-miere la colet. În privința toxicității, ASPCA nu a publicat o listare pentru Thuja occidentalis, așa că niciun statut pentru pisici, câini sau cai nu poate fi afirmat cu certitudine, nici într-un sens, nici în celălalt. Tratează acest gol ca pe un motiv de precauție, nu de liniște: ține animalele de companie departe de a roade frunzișul sau conurile căzute, și nu te baza pe lipsa unei listări ca dovadă că planta este sigură.