Sfeclă roșie

Sfecla roșie și mangoldul sunt amândouă Beta vulgaris, aceeași specie selecționată în direcții opuse: soiurile de sfeclă împing zahărul și pigmentul într-o rădăcină pivotantă umflată, în timp ce soiurile de mangold sunt selectate ca să reziste la înflorirea prematură și să continue să arunce frunze noi dintr-o coroană joasă, în loc să stocheze energie sub pământ. Dacă pe pliculețul de semințe scrie sfeclă, așteaptă-te la o recoltă de rădăcini în șapte până la nouă săptămâni; dacă scrie mangold, așteaptă-te în schimb să tai frunze de pe aceeași plantă timp de luni de zile. Amândouă au ciudățeniile care îi încurcă pe începători: sămânța este de fapt un ciorchine uscat de mai multe semințe adevărate, nu una singură, iar ambele înfloresc prematur dacă un val de frig le lovește când sunt tinere. Ce diferă între ele este descris mai jos.

Sfeclă roșie sau mangold: o singură specie, două recolte

University of Maryland Extension cultivă ambele culturi după același calendar de sezon rece, semănate direct de la mijlocul primăverii sau de la sfârșitul verii, și tolerante la un îngheț ușor, motiv pentru care același ghid le acoperă pe amândouă: sămânța în sine, răritul, riscul de înflorire prematură și sensibilitatea la bor de mai jos se aplică oricare dintre ele ar fi în pământ. Soiurile de sfeclă pentru masă sunt scoase întregi, pentru rădăcină; soiurile de mangold sunt lăsate pe loc și tăiate frunză cu frunză, așa că a trata o plantă de mangold ca pe o sfeclă, scoțând-o devreme pentru rădăcină, irosește cea mai mare parte din ceea ce a fost selecționată să facă.

Semănarea ciorchinilor de semințe și răritul

Ceea ce arată ca o singură sămânță de sfeclă sau mangold este de fapt un fruct uscat, format din două până la cinci semințe adevărate lipite, așa că un rând semănat la distanța obișnuită tot răsare în mici ciorchini, decât dacă pliculețul este marcat special ca monogerm. University of Maryland Extension recomandă semănarea ciorchinilor de semințe la aproximativ 5 cm distanță în toate direcțiile, acoperiți cu circa 1 cm de sol fin, apoi răritul manual, odată ce răsadurile ajung la aproximativ 5 cm înălțime, până la o distanță finală de 7-8 cm; plantele rărite sunt suficient de fragede ca să fie mâncate într-o salată, nu aruncate. A sări peste rărit nu omoară rândul, doar înseamnă că fiecare rădăcină dintr-un ciorchine rămâne mică și înghesuită, pentru că doar un singur răsad din ciorchine poate dezvolta o rădăcină de mărime normală sau un cap întreg de frunze de mangold.

Înflorirea prematură: ce face un val de frig plantelor tinere

Răsadurile de sfeclă și mangold se vernalizează, adică frigul susținut le pregătește să înflorească, mai ușor decât la majoritatea legumelor: SDSU Extension notează că temperaturile între 5 și 9°C, menținute între una și cinci săptămâni, sunt suficiente ca să declanșeze fenomenul, o expunere pe care un răsad o poate căpăta din nimic mai dramatic decât o perioadă de primăvară neobișnuit de răcoroasă, cu mult înainte să se vadă vreun îngheț. Odată vernalizată, planta începe să tragă înapoi zahărul stocat din rădăcină și să-l împingă într-o tulpină florală, iar rezultatul este o plantă „fugită în sămânță”, cu o rădăcină dură, amară, lemnoasă, sau cu nervurile frunzelor devenite fibroase, sezonul fiind efectiv încheiat, indiferent cât timp călduros ar mai rămâne. Soluția practică ține de sincronizare: amână semănatul de primăvară până trec cele mai reci nopți, sau folosește o plasă flotantă pentru a proteja răsadurile în timpul ultimului val de răcoare.

Deficiența de bor și „inima neagră”

„Inima neagră” este ceea ce face deficiența de bor unei rădăcini de sfeclă sau mangold: apar pete negre, plutoase, în interiorul pulpei, cele mai tinere frunze din coroană devin casante și mor, reducându-se la o rozetă pipernicită, iar Utah State University Extension notează că tulburarea apare în mod specific în solurile cu pH ridicat, unde borul deja prezent devine mai puțin disponibil pentru rădăcini, nefiind vorba de o lipsă reală. Rareori se anunță din timp; frunzele exterioare pot arăta complet normal în timp ce centrul rădăcinii este deja marcat, motiv pentru care o sfeclă care pare în regulă atunci când e scoasă întreagă dezvăluie uneori dungi întunecate, plutoase, doar după ce este tăiată. Testarea solului înainte de plantare și corectarea pH-ului spre intervalul 6,0-7,0, recomandat de University of Maryland Extension pentru această cultură, previne problema mult mai eficient decât udarea suplimentară după ce apar simptomele.

Musca minieră pe frunze

Musca minieră a sfeclei, Pegomya hyoscyami, depune ciorchini de ouă albe pe partea inferioară a frunzelor de sfeclă și mangold, iar University of Maryland Extension este specifică în privința problemei de sincronizare pe care o creează asta: odată eclozate, larvele sapă direct în țesutul frunzei și se hrănesc între suprafața superioară și cea inferioară, așa că un tratament aplicat după ce a început minarea nu le poate atinge. Ce rămâne în urmă este o pată palidă, șerpuitoare, care poate acoperi cea mai mare parte a unei frunze dacă mai multe larve lucrează în ea deodată. Verificarea părții inferioare a frunzelor tinere pentru ciorchini de ouă, urmată de răzuirea sau zdrobirea lor înainte de eclozare, prinde problema cât încă poate fi prevenită; o plasă flotantă pusă înainte ca muștele să fie active le ține complet departe de frunze, iar frunzele puternic minate merită îndepărtate și distruse, nu lăsate să hrănească o a doua generație.

Scoaterea și păstrarea sfeclei

Sfecla de masă este gata în 50 până la 60 de zile de la semănatul direct, potrivit University of Maryland Extension, scoasă din pământ când umărul rădăcinii are 2,5 până la 7,5 cm în diametru; lăsată mai mult, rădăcina devine lemnoasă și poate dezvolta aceleași inele interioare cauzate de stres, nu de bor. Răsucește sau taie frunzele la aproximativ 2,5 cm deasupra coroanei, în loc să le smulgi, pentru că o sfeclă care își târăște încă frunzele pierde umezeală prin ele la depozitare. UMD recomandă păstrarea rădăcinilor recoltate la 0°C, umed, și aproximativ 95 la sută umiditate relativă, depozitate nespălate, cu pământul înlăturat cu mâna, pentru că apa rămasă pe coajă invită putrezirea; rădăcinile așezate în straturi în nisip ușor umed, într-un spațiu răcoros, sau puse lejer în punga din sertarul frigiderului, se păstrează amândouă luni de zile în aceste condiții.

Mangoldul: tăierea frunzelor exterioare fără să oprești planta

Mangoldul răsplătește o logică de recoltare diferită de cea a sfeclei, pentru că recolta luată este frunza, nu o rădăcină scoasă o singură dată. University of Maryland Extension descrie tăierea celor mai mari frunze exterioare aproape de coroană, la aproximativ 2,5 cm deasupra solului, lăsând frunzele mici din interior neatinse, ca să continue să crească; făcut astfel, o singură plantare continuă să producă frunze noi timp de luni de zile, în loc să fie recoltată dintr-o dată. Smulgerea sau răsucirea unei frunze, în loc s-o tai, riscă să rupă chiar coroana, de unde vine toată creșterea nouă, așa că o tăietură curată cu un cuțit sau o foarfecă merită cele câteva secunde în plus. O plantă de mangold recoltată astfel este de obicei încă productivă mult după ce o plantație de sfeclă din același sezon a fost deja scoasă și mâncată.