Cicoare

Cicoarea se vinde sub mai multe denumiri diferite pentru că aceeași specie este cultivată în mai multe moduri diferite: ca o căpățână de salată tăiată, de tipul frunzelor libere sau Sugarloaf, ca micile căpățâni roșii și compacte de radicchio, ca o rădăcină lăsată în pământ pentru a fi uscată și prăjită drept substitut de cafea, și ca witloof, a cărei rădăcină este scoasă din pământ, depozitată, apoi forțată la întuneric complet pentru a obține mugurii palizi, strâns înfășurați, vânduți sub numele de andivă belgiană. Toate acestea sunt aceeași plantă ca buruiana sârmoasă, cu flori albastru-cer, care mărginește acostamentele pietroase și terenurile virane în fiecare vară, o specie pe care Plant Finder al grădinii botanice Missouri Botanical Garden o listează drept naturalizată în cea mai mare parte a Statelor Unite. Taie rădăcina oricăreia dintre acestea și va curge o sevă albă, lăptoasă, aceeași rădăcină pivotantă îndeplinind funcții diferite în funcție de cultura dorită. Decizia asupra formei cultivate schimbă aproape tot ce ține de semănat, udare și recoltare, tratate pe rând mai jos.

O singură specie, trei culturi diferite

Cichorium intybus acoperă trei forme cultivate, plus forma sălbatică de pe marginea drumului, iar un plic de semințe pe care scrie doar „cicoare” sau „andivă” nu spune care dintre ele a fost cumpărată. Radicchio și diversele cicori cu frunze libere sau de tip Sugarloaf sunt cultivate pentru căpățânile sau frunzele lor, culese verzi sau, în cazul radicchio-ului, căpătând culoare roșie pe măsură ce vremea se răcește; extensia universitară din Carolina de Nord (NC State Extension) notează că frunzele sunt comestibile crude sau gătite, dar au o amăreală persistentă care ține de esența plantei, nu de un defect. Cicoarea de rădăcină este cultivată exclusiv pentru rădăcina ei pivotantă, lăsată în pământ pe tot parcursul sezonului, apoi scoasă, uscată și prăjită pentru a fi folosită ca substitut sau aditiv de cafea. Witloof, numită și andivă belgiană, împarte cultura în două etape: o rădăcină crescută toată vara, ca la cicoarea de rădăcină, apoi forțată în interior pe timpul iernii pentru a obține un mugur palid, care nu vede niciodată lumina zilei dintr-un sezon de creștere obișnuit.

Semănat și distanțe de plantare

Potrivit ghidului RHS, soiurile pentru forțare (witloof) se seamănă afară în mai și iunie, semințele fiind acoperite cu aproximativ 1 cm de pământ, apoi rărite la 15 cm distanță, pe rânduri late de 30 cm, astfel încât fiecare rădăcină să aibă loc să se îngroașe pe parcursul verii. Tipurile care nu se forțează, cicorile de frunze și radicchio, se seamănă în interior în aprilie și mai sau direct afară în iunie și iulie și se răresc la o distanță mai mare, de 30 cm, pentru că de data aceasta căpățâna, nu rădăcina, are nevoie de spațiu. Un rând de frunze mici, cultivate prin tăieri succesive, are nevoie doar de 5 cm între plante, pentru că acestea nu apucă niciodată să se îngroașe înainte de a fi tăiate. Indiferent de forma pusă în pământ, RHS recomandă un amplasament deschis, însorit, care tolerează puțină umbră vara, lucrat cu compost de grădină sau gunoi de grajd bine descompus înainte de semănat.

Rădăcina pivotantă și de ce cicoarea fuge în sămânță

Rădăcina pivotantă este adâncă și cărnoasă, iar Plant Finder al Missouri Botanical Garden o descrie ca eliberând o sevă lăptoasă atunci când este tăiată, același compus de apărare responsabil pentru amăreala frunzelor. Aceeași rădăcină explică și de ce cicoarea fuge în sămânță sub stres: RHS enumeră semănăturile timpurii pe vreme rece, vremea caldă și uscată, precum și temperaturile scăzute imediat după plantare drept cei mai frecvenți factori declanșatori, și recomandă udarea abundentă în perioadele secetoase tocmai pentru a preveni acest lucru. Aceeași secetă care împinge planta să fugă în sămânță concentrează și amăreala în frunze, așa că un strat de cicoare lăsat fără apă este penalizat de două ori, o dată prin gust și o dată printr-o rădăcină irosită, care merge spre sămânță în loc să se îngroașe.

Cultivarea cicorii de frunze și a radicchio-ului

Tipurile de frunze și radicchio semănate afară în iunie sau iulie sunt gata de la sfârșitul verii, ca și căpățâni întregi, potrivit RHS, sau chiar mai devreme dacă sunt tăiate tinere, ca frunze mici de salată, în loc să fie lăsate să formeze căpățână. Pentru că frunzele conțin același compus amar ca rădăcina, bucătarii fie le asociază de obicei cu ceva dulce sau gras, fie albesc căpățânile excluzând lumina în ultimele săptămâni, același principiu care stă la baza forțării witloof-ului, dar aplicat pe scurt unei culturi de frunze, nu unei rădăcini depozitate. Melcii, cu și fără cochilie, sunt principala amenințare în această etapă; atât RHS, cât și NC State Extension îi menționează în mod special, alături de omizile-tăietoare, ca fiind dăunătorii care merită într-adevăr urmăriți, iar niciuna dintre surse nu listează vreo problemă serioasă de boală pentru specie.

Forțarea witloof-ului pentru a obține muguri

Witloof se cultivă cu un singur scop: obținerea unei rădăcini suficient de puternice pentru forțare. RHS recomandă scoaterea rădăcinilor în noiembrie, iar orice coroană sub 2,5 cm în diametru este aruncată, nu forțată, pentru că o rădăcină atât de subțire nu deține suficientă energie stocată pentru a produce un mugur folosibil. Rădăcinile scoase din pământ sunt replantate în ghivece sau straturi și acoperite complet, cu folie neagră de polietilenă sau o găleată răsturnată, pentru a exclude orice urmă de lumină, apoi păstrate între 10 și 15°C. Aproximativ patru săptămâni mai târziu, odată ce mugurele a ajuns la 15 cm înălțime, este tăiat de la coroană; metoda RHS depinde de întuneric total pe parcursul întregii luni, ceea ce menține frunzele palide și dă cicorii forțate numele de „witloof”.

Cicoarea de rădăcină ca substitut de cafea

Cicoarea de rădăcină parcurge aceeași primă vară ca witloof-ul, dezvoltând o singură rădăcină pivotantă, nu o căpățână de frunze, dar nu este niciodată forțată. În schimb, rădăcina ajunsă la maturitate este scoasă, uscată și prăjită, o utilizare confirmată atât de Missouri Botanical Garden, cât și de NC State Extension, care stă la baza îndelungatei istorii a cicorii ca aditiv sau substitut de cafea, în special acolo unde cafeaua în sine a fost cândva rară sau costisitoare. Rădăcina prăjită păstrează puțin din amăreala proaspătă a cicorii până ajunge într-o cană, dar este aceeași rădăcină pivotantă cu sevă lăptoasă ca orice altă formă a plantei, dusă doar spre un alt rezultat final.

Polenizatorii și floarea sălbatică de pe marginea drumului

Lăsate nerecoltate, florile albastre ale cicorii se deschid dimineața și se închid până la prânz, cu excepția zilelor înnorate, un ritm documentat direct de NC State Extension, motiv pentru care o tufă de cicoare fotografiată după-amiaza arată adesea doar muguri închiși. Albinele și fluturii culeg nectar de la flori în acest interval de deschidere, potrivit aceleiași surse, ceea ce face din plantă o sursă de hrană minoră, dar constantă, oriunde s-a naturalizat de-a lungul drumurilor, câmpurilor și terenurilor virane. Acest obicei de naturalizare are și un dezavantaj: Missouri Botanical Garden notează că cicoarea este suficient de importantă ca buruiană pentru a fi inclusă în legea plantelor invazive din Colorado (Noxious Weed Act), unde trebuie eradicată, ținută sub control sau suprimată, în funcție de zonă, așa că un grădinar care lasă o tufă cultivată să facă sămânță lângă teren deschis eliberează în peisaj aceeași formă sălbatică, nu doar crește o plantă ornamentală.