Dovlecel și dovleac

Un răsad de dovlecel abia arată a ceva în primele două săptămâni, doar două frunze cotiledonate, rotunde, așezate pe o tulpină groasă și păroasă, apoi frunzele adevărate preiau controlul, iar planta își dublează dimensiunea la câteva zile. Indiferent cum o numește punga de semințe, dovlecel, dovlecel verde, dovleac sau dovleac acorn, este aproape sigur aceeași plantă, Cucurbita pepo, care se comportă la fel în fiecare etapă: sol cald pentru a încolți, flori mascule și femele separate, dependente de albine pentru a forma fructe, și o fereastră îngustă între un dovlecel perfect și unul lăsat să se umfle într-un ciomag plin de semințe, pe viță. O singură plantă sănătoasă, verificată și culeasă la o zi sau două, produce mult mai mult decât pot mânca proaspăt majoritatea gospodăriilor.

O singură specie în spatele dovleceilor, dovlecilor și dovlecilor acorn

Potrivit GBIF, Cucurbita pepo L. se află în familia Cucurbitaceae, genul Cucurbita, ordinul Cucurbitales, alături de sinonime mai vechi precum Cucurbita aurantia și Cucumis pepo, care reflectă două secole în care botaniștii au redenumit aceeași plantă. Plants of the World Online (Kew) o înregistrează drept cultigen din Mexic, ceea ce înseamnă că a fost cultivată atât de mult timp încât nu se știe să crească sălbatic nicăieri; cele mai apropiate rude sălbatice se găsesc în Mexic și în sudul Statelor Unite. Dovleceii verzi și dovleceii galbeni cu gât curbat, culeși tineri, precum și dovlecii și dovlecii acorn, lăsați pe viță să se întărească într-o coajă groasă, nu sunt specii diferite, ci aceeași plantă, dusă până la un punct diferit și, în cazul dovlecilor, la o formă diferită a fructului. Fructul în sine este, de asemenea, banal din punctul de vedere al siguranței: ASPCA listează dovlecelul drept netoxic pentru pisici, câini și cai, spre deosebire de alte cucurbitacee vândute drept tigve ornamentale.

Semănat pe sol cald și plantat afară după ultimul îngheț

Clemson Cooperative Extension HGIC stabilește temperatura minimă a solului pentru semănatul dovlecelului la 16°C, măsurată la 10 cm adâncime, cu mult peste ce oferă majoritatea solurilor de primăvară la începutul sezonului; semănatul într-un sol rece și umed doar blochează sămânța, în loc s-o ucidă direct. Sămânța se pune la aproximativ 1,3 cm adâncime, la o distanță de 10 până la 15 cm pe rând, apoi se rărește la 30 până la 38 cm odată ce răsadurile arată primele frunze adevărate, sau se plantează ca răsaduri la 38 cm distanță; rândurile sunt la aproximativ 90 cm distanță, sau, pentru tipurile întinse de dovleac și cele de iarnă, movile la 90 până la 120 cm distanță, cu 120 până la 180 cm între rânduri. Niciuna dintre acestea nu ar trebui să se întâmple înainte de data ultimului îngheț, deoarece un răsad de dovlecel prins de un val de frig târziu rămâne palid și pipernicit săptămâni întregi, în loc să-și revină repede.

Udarea la bază, nu pe deasupra frunzelor

Rădăcinile dovlecelului au nevoie de umiditate până la aproximativ 15 cm adâncime, iar recomandarea Clemson este să uzi la baza plantei, nu pe deasupra, astfel încât etapa critică de formare și dezvoltare a fructului să nu se usuce niciodată. În perioadele de secetă, 2,5 cm de apă pe săptămână este reperul recomandat de serviciul de extensie pentru a preveni putregaiul apical al florii, putregaiul întunecat și uscat care se formează la capătul florii al fructului, atunci când o udare inconstantă lasă prea puțin calciu să ajungă la dovlecelul în dezvoltare. Un test de sol corectat spre pH 6,5, un strat de mulci pentru a încetini evaporarea și o udare constantă, nu în exces urmată de lipsă totală, ajută la această problemă mai mult decât orice tratament.

Făinarea și cele două tipuri de putregai apical

Făinarea apare ca un strat alb, prăfos, pe suprafața superioară a frunzelor și pe tulpini, oprind din creștere și deformând frunzișul acoperit; Clemson notează că se dezvoltă cel mai repede între 10 și 32°C, în perioade de secetă combinate cu umiditate ridicată, și că dovleceii plantați târziu în sezon sunt cei mai afectați. Nu există tratament curativ odată ce frunzele sunt acoperite, doar prevenție: soiuri rezistente, un fungicid preventiv precum clorotalonilul sau cuprul, aplicat înainte de apariția simptomelor, și îndepărtarea plantelor infectate după recoltare, în loc să fie lăsate să ducă ciuperca în anul următor. Putregaiul apical din deficit de calciu, descris mai sus, nu este singurul motiv pentru care un dovlecel mic putrezește de la vârf și cade. Deoarece fiecare fruct de Cucurbita pepo are nevoie de o albină care să care polenul de la o floare mascul la una femelă, o floare care primește prea puține vizite formează prea puține semințe; micul fruct din spatele ei stagnează, se îngălbenește și putrezește de la capătul florii în câteva zile, iar nicio cantitate de apă sau calciu nu rezolvă această variantă.

Viespea găuritoare a tulpinii și gândacii castraveților

Viespea găuritoare a tulpinii este un dăunător nord-american, în mare parte necunoscut cultivatorilor europeni, dar unul serios acolo unde apare: Clemson descrie o larvă albă, cu corp masiv, de peste 2,5 cm lungime, care sapă un tunel în interiorul tulpinii, astfel încât o viță care se ofilește brusc, cu resturi asemănătoare rumegușului grămădite la o gaură în tulpină, este semnul care o dă de gol, cu mult înainte ca fluturele în sine să fie văzut vreodată. În Carolina de Sud are două generații pe an, fluturii apărând la sfârșitul lunii mai; arături ale solului la sfârșitul iernii, pentru a expune pupele care ierneaza, rotația locului unde este plantat dovlecelul și scoaterea promptă a unei vițe infestate ajută toate la întreruperea ciclului, iar Clemson notează că dovleacul moscat și dovleacul Green-Striped Cushaw sunt practic imuni. Gândacii castraveților sunt o problemă diferită: pătați (unsprezece pete negre, cap negru), dungați (trei dungi negre) sau cu bandă (trei dungi verzi), se hrănesc cu fiecare parte a plantei și răspândesc ofilirea bacteriană pe măsură ce se deplasează, în timp ce larvele lor atacă rădăcinile sub pământ. Plasele de protecție din poliester termosudat le țin departe de plantele tinere, dar Clemson este clar: plasele trebuie îndepărtate odată ce începe înflorirea, altfel planta își pierde polenizatorii odată cu dăunătorii.

Polenizarea manuală atunci când albinele sunt puține

O plantă de dovlecel poartă flori mascule și femele separate, floarea femelă fiind ușor de reperat după micul fruct deja umflat în spatele petalelor, iar recomandarea de bază a Clemson este directă în privința consecinței: fără albine care mută polenul între ele, nu există fruct. Într-o primăvară răcoroasă și umedă, sau în orice grădină cu puțini polenizatori, deschiderea manuală a unei flori mascule, îndepărtarea petalelor și atingerea centrului ei încărcat cu polen direct de centrul unei flori femele proaspăt deschise face aceeași treabă pe care ar face-o altfel albinele; o singură floare mascul are suficient polen pentru câteva flori femele, iar treaba iese cel mai bine dimineața, cât timp florile sunt încă complet deschise, deoarece majoritatea florilor de dovlecel se închid din nou după-amiaza și nu se mai redeschid.

Culesul dovleceilor mici, o plantă pentru o familie

Ghidul de dimensiuni al Clemson pentru tipurile de vară dă aproximativ 4 până la 5 cm în diametru pentru dovleceii cu gât curbat sau drept, 18 până la 20 cm lungime pentru dovlecelul verde, și 8 până la 10 cm în diametru pentru tipurile scallop, verificate și tăiate în fiecare zi sau la două zile, odată ce începe fructificarea. Culesul mic nu este doar o chestiune de gust: un singur fruct supradimensionat, lăsat să se umfle pe viță, semnalează plantei să încetinească și să nu mai formeze altele noi, așa că o viță culeasă constant rămâne pe rod mult mai mult decât una lăsată să poarte câțiva dovlecei uriași. Exact acest cules zilnic este motivul pentru care o singură plantă de dovlecel de vară, nu un rând întreg, este de obicei suficientă pentru o gospodărie; fructul tăiat se păstrează aproximativ o săptămână la frigider, într-o pungă de plastic, ceea ce este adesea factorul limitativ, nu cât poate produce planta.

Uscarea dovlecilor și dovlecilor acorn pentru păstrarea de iarnă

Tipurile de iarnă sunt considerate gata mai degrabă prin pipăit decât după calendar: Clemson descrie coaja dovlecilor de iarnă și a dovlecilor maturi ca fiind prea tare pentru a fi înțepată cu unghia, cu suprafața trecând de la lucioasă la mată și uscată, iar dovlecii arătând, în plus, o culoare portocalie intensă, uniformă, pe toată suprafața. Fructul trebuie tăiat, niciodată smuls, lăsând un capăt de tulpină atașat, apoi spălat cu apă cu săpun și șters sau înmuiat într-o soluție diluată de înălbitor, aproximativ patru lingurițe de înălbitor de uz casnic la 3,8 litri de apă, înainte de a fi lăsat să se usuce la aer. Urmează apoi etapa de uscare recomandată de Clemson: aproximativ zece zile la 27-29°C și 75-80% umiditate relativă întărește complet coaja, după care dovleacul se păstrează opt săptămâni sau mai mult, într-un loc mai răcoros, la 10-13°C și 50-75% umiditate, cu condiția să nu fie expus niciodată la temperaturi peste 35°C sau sub 10°C între timp. Sărirea peste etapa de uscare și trecerea directă la păstrarea la rece este motivul cel mai frecvent pentru care un dovleac cultivat acasă putrezește în câteva săptămâni, în loc să reziste toată iarna.