Pothos

Un pothos care ajunge cu frunze marmorate neuniform, crem și verde, căzând dintr-un ghiveci suspendat sau urcând pe un stâlp cu mușchi, este aproape întotdeauna Epipremnum aureum: pothos auriu, iedera diavolului sau, confuz, „planta banilor”. GBIF înregistrează numele acceptat ca Epipremnum aureum (Linden & André) G.S.Bunting, din familia aronului, Araceae, alături de monstera și filodendron. Tolerează udări sărite, lumină slabă și un ghiveci strâmt, timp de luni întregi, și continuă să desfacă frunze în formă de inimă, una câte una, indiferent de condiții. Singurul lucru pe care nu îl va ierta multă vreme este un ghiveci care nu se usucă niciodată.

Lumina: puternică, dar indirectă

Ghidul de cultivare RHS pentru epipremnum recomandă lumină puternică, dar indirectă, și avertizează specific atât împotriva soarelui direct, cât și a umbrei adânci. Home & Garden Information Center al Universității Clemson descrie toleranța la lumină slabă drept una dintre trăsăturile definitorii ale plantei, motiv pentru care supraviețuiește în birouri și holuri unde puțin altceva crește, deși creșterea încetinește, iar frunzele variegate tind spre verde simplu, atunci când lumina rămâne prea slabă prea mult timp. Un loc la un pas sau doi de o fereastră neobstrucționată, sau la vreun metru de una orientată spre nord sau est, îi oferă suficientă lumină ca să își păstreze modelul, fără să ardă frunzișul.

Udarea: lasă solul să se usuce, apoi udă abundent

Atât RHS, cât și Clemson HGIC dau aceeași instrucțiune: lasă solul să se apropie de uscare, sau să se usuce complet, înainte de a uda din nou, apoi udă abundent, astfel încât întreaga rădăcină să fie umezită. RHS recomandă testarea cu degetul, nu udarea după un program fix, și folosirea apei de ploaie sau filtrate, la temperatura camerei, acolo unde este posibil. Horticultorii de la Clemson listează udarea excesivă, nu cea insuficientă, drept principala cauză a frunzelor îngălbenite și a putrezirii rădăcinilor, care îi trimit pe majoritatea proprietarilor de pothos în căutare de ajutor.

Solul și plantarea în ghiveci

Clemson HGIC cere un amestec de sol aerat, bine drenat, de tipul celor vândute pentru plante de interior în general, sau amendat cu puțin perlit ori scoarță, pentru aer suplimentar la rădăcini. Replantează atunci când rădăcinile încep să apară prin găurile de drenaj sau când planta devine înghesuită în ghiveci, de obicei o dată la unul-doi ani, trecând la un ghiveci doar cu o mărime mai mare o dată. Un ghiveci fără gaură de drenaj este cea mai simplă cale de a garanta putrezirea rădăcinilor despre care avertizează ambele surse.

Fertilizarea și tăierea pentru o plantă mai stufoasă

RHS recomandă fertilizarea o dată pe lună, pe durata sezonului de creștere, din aprilie până în octombrie, cu un îngrășământ general pentru plante de interior, apoi o pauză pe timpul iernii, cât creșterea încetinește de la sine. Propriile note de tăiere ale RHS plasează epipremnum în grupul de tăiere 11: ciupește vârfurile primăvara, pentru a încuraja ramificarea, în loc de o singură tulpină lungă. Programul Clemson este puțin mai conservator, sugerând îngrășământ o dată la două luni, primăvara și vara. Oricum ar fi, o plantă lăsată netăiată pur și simplu se lungește, în loc să se îndesească, așa că tăierea chiar deasupra unui nod foliar este ceea ce chiar îngroașă planta.

Înmulțirea din butași de tulpină

Fiecare butaș are nevoie de cel puțin un nod, mica umflătură de pe tulpină unde o frunză se întâlnește cu ea și de unde apar rădăcinile noi; Clemson HGIC notează că butașii se înrădăcinează ușor atât în sol, cât și în apă, odată ce un nod este prezent. Evaluarea speciilor invazive a Universității din Florida pentru această plantă consemnează formarea rădăcinilor în câteva săptămâni, în condiții calde de vară, și mai lent iarna, și adaugă un fapt mai direct: orice nod sau fragment de tulpină rămas în urma tăierii sau îndepărtării se va înrădăcina și va crește într-o plantă nouă, de la sine, motiv exact pentru care se răspândește atât de ușor, atât într-o colecție de plante, cât și la exterior, în climatele calde, în sălbăticie.

O plantă de interior care devine invazivă la exterior

Aceeași capacitate de înrădăcinare este motivul pentru care Evaluarea Plantelor Non-Native din Zonele Naturale ale Floridei, a Universității din Florida, încadrează pothos-ul auriu ca risc ridicat de invazie în fiecare regiune studiată, dându-i un scor de 17 în centrul și sudul Floridei și 11 în nord, ambele peste pragul pentru această încadrare. În climatele fără îngheț, încetează să se mai comporte ca o plantă de interior: eliberat din ghiveci, urcă pe trunchiurile copacilor cu rădăcini aeriene, până în coronament, cu frunze care cresc mult mai mari decât forma de interior, și a fost găsit crescând sălbatic în cel puțin o duzină de comitate din Florida, cel mai adesea prin evadarea unor butași de grădină aruncați. Evaluarea descrie tulpinile tăiate care reîncolțesc din orice nod supraviețuitor, motiv pentru care controlul acolo înseamnă tăiere repetată și erbicid pe ciotul proaspăt, nu o singură îndepărtare.

Frunze îngălbenite, putrezirea rădăcinilor și alte semnale de alarmă

Clemson HGIC leagă frunzele îngălbenite de două cauze: udarea excesivă, cel mai des, și fertilitatea scăzută, ocazional. Vârfurile de frunze maronii și crocante indică umiditate scăzută sau prea multă lumină directă, întrucât planta preferă o umiditate de 50 până la 70%, dar tolerează cei 30 până la 60%, tipici pentru majoritatea locuințelor. Acarienii și păduchii lânoși sunt dăunătorii pe care Clemson îi semnalează drept vizitatori ocazionali, de obicei pe o plantă deja stresată de aerul uscat sau de rădăcinile înghesuite. Putrezirea rădăcinilor în sine, dintr-un ghiveci care rămâne umed, este problema care merită prinsă din timp, întrucât, până când frunzele o arată, rădăcinile de dedesubt sunt adesea deja pierdute.

Toxică pentru animale de companie și oameni

Intrarea ASPCA pentru iedera diavolului listează această specie ca toxică pentru câini, pisici și cai, numind cristalele insolubile de oxalat de calciu drept principiul toxic, iar iritația orală, umflarea gurii și buzelor, salivația și dificultatea la înghițire drept semnele clinice; vărsăturile sunt listate pentru câini și pisici, dar nu și pentru cai. Clemson HGIC adaugă că toate părțile plantei sunt ușor toxice și pentru oameni, dacă sunt mestecate sau înghițite, din același motiv. Nimic din toate acestea nu face planta periculoasă doar prin faptul că este ținută în casă, dar merită așezată departe de un cățeluș care mestecă tot, o pisică curioasă sau un copil mic care tratează fiecare frunză ca pe o gustare.