Ghizdei

Ghizdeiul își câștigă cele două nume populare de la cele două capete ale plantei. Capitulele de flori se deschid galben-viu ca gălbenușul de ou, din muguri nuanțați roșu-portocaliu, de unde vine numele popular englezesc „ouă cu bacon”, în timp ce păstăile coapte se desfac câte două-trei de la vârful codiței, în gheare înguste, brune, care chiar seamănă cu piciorul unei păsări mici. Este o leguminoasă perenă joasă, întinsă, rudă cu mazărea, ale cărei tulpini târâtoare înrădăcinează oriunde ating solul gol, așa că o singură însămânțare se răspândește într-un covor în câteva sezoane, în loc să rămână o tufă ordonată. Dacă acest obicei de răspândire se citește ca un atu pentru o pajiște sălbatică sau ca o problemă de gazon depinde în totalitate de locul unde este cultivată și de modul în care este gestionată cosirea.

Cum arată de fapt „piciorul de pasăre”

Fiecare frunză compusă poartă trei foliole eliptice la vârf și încă două, mai mici, asemănătoare unor stipele, mai jos pe codiță, motiv pentru care planta este numită și trifoiaș, deși arată practic cinci foliole pe frunză. Umbelele de flori, cu două până la opt flori mici, în formă de mazăre, fiecare de 0,6 până la 1,9 cm lungime, se deschid galben-viu din ciorchini de muguri nuanțați roșiatic și continuă să apară din primăvara târzie până la începutul toamnei. Păstăile coapte, de până la 2,5 cm lungime, înguste și brune, radiază spre exterior din codița florii, într-un ciorchine desfăcut, iar tocmai această formă, mai multe păstăi subțiri desfăcute în evantai dintr-un singur punct, dă întregii plante numele popular.

Origine, habitat și răspândire globală

Plants of the World Online dă aria nativă a speciei acceptate Lotus corniculatus ca fiind Eurasia temperată, Macaronezia până în nord-estul și estul Africii tropicale, și sud-vestul Peninsulei Arabice, unde crește sălbatic prin locuri ierboase, șanțuri de drum și pășuni aspre. De atunci a fost dus mult dincolo de această arie, în mod deliberat, ca plantă furajeră și pentru însămânțări de control al eroziunii pe taluzuri de drum, iar Missouri Botanical Garden îl listează acum ca buruiană exotică invazivă în părți din Statele Unite, Canada și Australia. Aceleași tulpini care înrădăcinează și formează covor, care îl fac un acoperitor de sol durabil acasă, sunt exact ceea ce îi permite să scape dintr-o însămânțare planificată și să colonizeze teren unde nimeni nu intenționa să ajungă.

Soare direct și sol sărac, uscat

Aceasta nu este o plantă care răsplătește bordurile bogate. Royal Horticultural Society îl listează ca având nevoie de soare direct și sol bine drenat, calcaros, lutos sau nisipos, tolerant la pH acid, neutru sau alcalin, și prosperând specific pe teren sărac în azot, nu pe straturi fertile. University of Maine Cooperative Extension consemnează o toleranță și mai largă, la pH între 3,5 și 9, la fertilitate scăzută și drenaj slab, alături de o toleranță reală la secetă odată ce o tufă este stabilită. Notele proprii de testare ale Missouri Botanical Garden îl descriu ca acoperitor de sol dur, tolerant la trafic pietonal, pentru soare direct, util ca alternativă de gazon cu cosire redusă, între pietre de pas sau într-o grădină de stâncă, tocmai pentru că prosperă în condiții de neglijare care ar ucide o iarbă de gazon.

Semănatul toamna sau primăvara

University of Maine Cooperative Extension recomandă semănatul a aproximativ 5,6 până la 6,7 kg de sămânță la hectar, singură, sau în jur de 5,6 kg la hectar într-un amestec cu ierburi, programat pentru începutul primăverii, în jurul lunii mai, sau toamna, în jurul lunii septembrie, într-un climat temperat. Semănatul de toamnă întâmpină mai puțină concurență din partea buruienilor de vară, dar poartă un risc mai mare de pierdere a răsadurilor peste iarnă, în timp ce semănatul de primăvară se stabilește mai repede, dar are nevoie de plivit în primul sezon, pentru că serviciul de extensie notează că stadiul de răsad se descurcă prost dacă este umbrit de buruieni cu creștere mai rapidă în primele una până la patru luni. O însămânțare curată, fără o cultură protectoare de ovăz sau orz semănată alături, dă tânărului ghizdei cea mai bună șansă de a se stabili înainte de prima cosire.

Cosirea și gestionarea lui, în pajiște, gazon sau pășune

Ce înseamnă o gestionare bună depinde de scop. Într-o tufă de fân sau pășune, University of Maine Extension recomandă să nu se cosească niciodată sub 10 până la 15 cm și programarea primei cosiri pentru momentul în care tufa este înflorită în proporție de aproximativ 30 la sută, cu o a doua cosire la mijlocul sau sfârșitul verii; pășunat rotațional, plantele sunt lăsate să ajungă la aproximativ 20 cm înainte de a introduce animalele, apoi lăsate să se refacă 28 până la 40 de zile. Într-un gazon obișnuit, abordarea opusă îl controlează: Penn State Extension notează că infestările prosperă în gazon cu întreținere redusă, ținut la o înălțime mare de cosire, și că îmbunătățirea densității gazonului prin fertilizare și cosire deasă, joasă, îl elimină treptat. Lăsat complet în pace într-o pajiște sălbatică, este de obicei cosit o singură dată, după ce semințele au căzut, la sfârșitul verii, astfel încât florile de anul acesta devin răsadurile anului viitor.

Plantă gazdă pentru albăstrelul comun și fluturele-vărgat cu șase pete

Dincolo de propriile flori, pe care RHS le listează ca sursă bună de nectar pentru albine, frunzișul în sine este hrană pentru larvele de insecte, nu doar pentru adulți. Este principala plantă hrănitoare pentru omida fluturelui albăstrel comun în toată aria lui de răspândire, și una dintre plantele gazdă folosite de fluturele de zi vărgat cu șase pete, ale cărui omizi și adulți negri cu roșu sunt ei înșiși neplăcuți la gust pentru prădători pentru că acumulează aceeași clasă de compuși eliberatori de cianură pe care planta îi produce în propriile frunze. Un petec de pajiște lăsat necosit peste vară face mai multă treabă decât pare: hrănește două etape de viață ale insectelor foarte diferite pe baza aceleiași chimii care dă ghizdeiului propria lui apărare modestă împotriva consumului.

O plantă furajeră fără balonare și o buruiană naturalizată, în America de Nord

În sistemele de pășunat din America de Nord, ghizdeiul are o reputație agronomică specifică: spre deosebire de lucernă sau trifoi, nu provoacă balonare la vitele sau oile la pășunat. University of Maine Cooperative Extension atribuie asta taninurilor condensate din frunziș, compuși care leagă proteinele într-un mod care oprește spumarea rumenului care provoacă balonarea, și notează că o tufă bine gestionată poate persista într-o pășune cincizeci de ani sau mai mult. Aceeași durabilitate, plus însămânțarea deliberată de-a lungul taluzurilor de autostradă pentru controlul eroziunii, este modul în care a trecut de la o plantă furajeră la o plantă naturalizată, uneori invazivă, mult dincolo de aria ei nativă, iar notele proprii de cultivare ale Missouri Botanical Garden pentru specie avertizează că „poate să nu fie potrivită de plantat în grădina dumneavoastră”, în funcție de zona în care locuiți.

Glicozide cianogenice și siguranța animalelor de companie

Ghizdeiul nu este în prezent listat de ASPCA în baza lui de date de plante toxice sau netoxice, pentru pisici, câini sau cai. Asta nu este totuna cu un certificat de siguranță: frunzișul este documentat în cercetările de chimie a plantelor ca fiind purtător de glicozide cianogenice, compuși care eliberează cantități mici de cianură atunci când țesutul frunzei este deteriorat, deși nivelurile variază între plantele individuale și sunt destul de scăzute încât specia este pășunată ca furaj peste tot în lume fără otrăviri de rutină. Tratați-o cum ați trata orice leguminoasă sălbatică în preajma animalelor de companie, în regulă ca o ronțăială ocazională într-o pajiște, nu ceva ce trebuie să încurajați activ un câine sau o pisică să mestece în cantitate, și supravegheați animalele la pășunat în perioadele de secetă, pentru că atunci compușii cianogenici tind să se concentreze în multe plante furajere.