Măr

Un măr cumpărat drept Malus pumila și unul cumpărat drept Malus domestica sunt aceeași plantă. Taxonomia de referință GBIF acceptă domestica drept numele corect și tratează pumila ca sinonim, o decizie de conservare aprobată în 2017 de Asociația Internațională de Taxonomie Vegetală, pentru că domestica devenise deja numele standard în literatura modernă. Plants of the World Online, de la Kew, îi urmărește arealul natural în Afganistan, Asia Centrală și Xinjiang, unde strămoșul sălbatic Malus sieversii mai crește și astăzi. Ce contează mai mult din prima zi este portaltoiul altoit sub soi, pentru că acea bucată de lemn, nu eticheta, decide dacă pomul ajunge la 2 m într-un ghiveci sau la 9 m în câmp deschis.

Portaltoiul întâi: ce controlează de fapt mărimea

Aproape orice măr vândut astăzi este un soi altoit pe un portaltoi separat, iar portaltoiul, nu soiul, stabilește mărimea la maturitate. RHS listează M9 drept cel mai pitic portaltoi obișnuit, ajungând la 1,8-2,4 m înălțime și 2,7 m lățime, și intrând pe rod după doi sau trei ani, ceea ce îl face alegerea standard pentru o grădină mică, un cordon sau un ghiveci. M26 crește puțin mai mult, 2,4-3 m înălțime, pe același orizont de doi-trei ani. MM106, cel mai răspândit portaltoi conform RHS, produce un pom semi-pitic de 3-4 m înălțime care rodește după trei sau patru ani și se potrivește pentru majoritatea formelor, cu excepția pomilor de talie înaltă. La capătul viguros, M25 depășește 4,5 m și are nevoie de cinci sau șase ani ca să rodească, iar RHS îl consideră prea mare pentru o grădină obișnuită. Cere numele portaltoiului înainte de a cumpăra: o etichetă care indică doar soiul lasă mărimea finală la voia întâmplării.

Polenizarea: de ce majoritatea merilor au nevoie de un partener

Majoritatea soiurilor de măr nu sunt autofertile, conform RHS, și au nevoie de un alt soi care înflorește în același timp în apropiere pentru a lega o recoltă de care merită vorbit; fără el, florile se pot deschide și cădea fără să lase aproape niciun fruct în urmă. Soiurile sunt grupate după perioada de înflorire, așa că regula practică este să plantezi două soiuri din același grup de polenizare sau din grupuri vecine, ori să alegi un soi autofertil dacă spațiul permite un singur pom. Merii pădureți, care înfloresc pe o perioadă lungă și polenizează încrucișat aproape orice, sunt soluția obișnuită de rezervă în grădinile cu loc pentru un singur măr de talie mare. Într-o livadă, un amestec de două sau trei soiuri compatibile, plus albinele care transportă polenul, este ceea ce transformă efectiv floarea în fruct; un singur pom autofertil izolat departe de orice alt măr tot leagă mai puține fructe decât unul care crește lângă un partener.

Plantarea și solul

Plantează merii cu rădăcina liberă de la sfârșitul toamnei până la începutul primăverii, cât timp sunt în repaus vegetativ, fereastra recomandată de RHS, iar pomii crescuți în ghiveci la fel, dacă se poate, pentru că plantarea de iarnă dă rădăcinilor un avans înainte ca sezonul de creștere să ceară multă apă. Specia vrea un sol adânc, fertil, umed, dar bine drenat, cu pH neutru; RHS și NC State Cooperative Extension indică un interval tolerabil în jur de pH 6-7,5, și nu va prospera pe teren foarte acid, pe calcar subțire sau într-un loc umbrit mai mult de jumătate de zi. Dacă plantezi într-o peluză, curăță un cerc de iarbă de cel puțin 1 m diametru, ca rădăcinile ierbii să nu concureze pentru apă la început. În ghiveci, folosește un recipient de cel puțin 45 cm diametru, cu un substrat pe bază de lut, precum John Innes nr. 3, și alege un portaltoi pitic, M9 sau M26, pentru că orice soi mai viguros va depăși repede capacitatea unui ghiveci.

Udarea și hrănirea

Un măr proaspăt plantat are nevoie de udare regulată în perioadele secetoase în primii doi ani, notează RHS, cât timp rădăcinile încă se extind în solul din jur; pomii maturi care cresc în câmp deschis nu ar trebui să aibă nevoie deloc de udare suplimentară, cu excepția secetei prelungite. Pomii în ghiveci sunt excepția în orice etapă: au nevoie de o umiditate constantă și uniformă pe tot parcursul sezonului de creștere, pentru că substratul se usucă repede într-un ghiveci expus la soare puternic. Pomii din pământ, mulciți anual cu materie organică, în general nu au nevoie de hrănire suplimentară. Cei din ghiveci, da: fie un îngrășământ lichid bogat în potasiu la două săptămâni pe tot parcursul sezonului de creștere, fie un pumn de îngrășământ granulat general presărat pe substrat în fiecare primăvară, conform RHS. Ține mulciul la circa 10 cm distanță de trunchi, ca să nu stea niciodată lipit de scoarță, ceea ce favorizează putrezirea.

Tăierea după formă, nu după calendar

Momentul tăierii mărului depinde în întregime de forma pomului. Pomii liberi, în tufă sau piramidă, se taie iarna, cât timp sunt în repaus, pentru a păstra coroana aerisită și a încuraja mugurii de rod din anul următor. Formele conduse, cordoanele, spalierele și evantaiele crescute plat pe un zid sau pe sârmă, se taie în schimb la sfârșitul verii, o tăiere care limitează creșterea viguroasă în loc s-o stimuleze, exact ce are nevoie o formă condusă. Pe măsură ce pomul se maturizează, de obicei de la șase la opt ani, înnoirea unei părți din lemnul de rod cel mai vechi, aproximativ o cincime până la o treime din el într-un an dat, menține mugurii de rod productivi, în loc să lase toată coroana să îmbătrânească deodată în lemn cu randament scăzut. Indiferent de formă, taie mereu până la un mugure sau o ramificație și elimină mai întâi ramurile uscate, deteriorate sau care se încrucișează; doar acest lucru previne majoritatea problemelor de boli care intră prin rănile lăsate de o tăiere neglijentă.

Rărirea recoltei pentru mărime și calitate

Lăsat nesupravegheat, un măr sănătos leagă mult mai multe fructe mici decât poate coace bine, iar surplusul se traduce direct în mere mai mici și, la multe soiuri, într-o recoltă bogată într-un an urmată aproape de nimic în anul următor, un tipar numit rodire bienală. După căderea naturală a fructelor de la începutul verii, rărește ce rămâne la aproximativ un măr la fiecare 10-15 cm de-a lungul ramurii, sau aproximativ unul-două fructe pe ciorchine, eliminând mai întâi pe cele mai mici și pe cele deteriorate sau deformate. La un pom tânăr, în primii doi ani de rodire, merită eliminat aproape tot ce leagă, pentru că o recoltă timpurie ușoară lasă pomul să-și îndrepte energia spre formarea rădăcinilor și a structurii ramurilor, în loc să coacă fructe pentru care încă nu este pregătit.

Dăunători, boli și avertismentul de toxicitate

RHS enumeră viermele merelor, ale cărui larve sunt cauza clasică a fructelor viermănoase, alături de păduchele cenușiu al mărului, păduchele lânos, viespea ferăstrău a mărului și acarianul roșu al pomilor fructiferi ca principalele probleme de insecte, și rapănul mărului, cancerul mărului, arsura bacteriană, putregaiul brun și făinarea ca boli recurente; NC State Cooperative Extension adaugă la această listă rugina cedru-măr și musca merelor, pentru grădinile nord-americane. Niciuna dintre acestea nu este de obicei fatală de una singură pentru un pom matur, dar rapănul și cancerul se răspândesc amândouă cel mai repede în anii ploioși și pe o creștere deasă, prost tăiată, un motiv în plus pentru care tăierea de rutină contează. Separat de dăunători, ASPCA clasifică mărul ca toxic pentru câini, pisici și cai: semințele, tulpinile și frunzele ofilite conțin glicozide cianogenice, iar deși pulpa coaptă în sine este sigură, animalele de companie care rod fructe căzute și semințe pot dezvolta indigestie sau, rar, semne mai grave, așa că strângerea fructelor căzute merită cele zece minute pe care le ia.