Roiniță

Recunoașterea roiniței

Roinița se anunță înainte să o atingi: zdrobește o frunză și mirosul este de lămâie pură, mai ascuțit și mai dulce decât menta, cu o notă verde pe dedesubt. GBIF înregistrează denumirea acceptată drept Melissa officinalis L., în familia mentei, Lamiaceae, iar tulpinile pătrate și frunzele opuse, cu margini crenate, sunt trăsături inconfundabile ale familiei mentei, odată ce știi să le cauți. Grădinarii începători confundă adesea plantele tinere cu menta târâtoare sau cu iarba-mâței; indiciul este mirosul de citrice și portul mai drept, mai stufos, în loc de lăstarii plați, rătăcitori, ai mentei. Lăsată într-un strat cu loc de răspândire, o singură plantă poate umple un metru pătrat în două sezoane.

Alegerea unui soi

Specia propriu-zisă, vândută uneori ca subsp. officinalis, este planta pe care o au majoritatea serelor: frunze verzi, simple, cu textură aspră, pe o tufă stufoasă înaltă de jumătate de metru până la un metru. 'Aurea', vândută și ca roiniță aurie sau panașată, poartă frunze pătate galben-auriu primăvara, care se înverzesc până la mijlocul verii; este ușor mai puțin viguroasă decât specia simplă și merge bine ca margine de bordură, unde culoarea în plus își justifică locul. O a doua subspecie sălbatică, subsp. inodora, este nativă mai spre est, în jurul Mediteranei și în nordul Irakului, dar este rar oferită comercial, deoarece poartă puțin din mirosul de lămâie care face planta să merite cultivată. Pentru o grădină de bucătărie sau de ceaiuri, specia simplă dă cea mai puternică aromă de citronelal; pentru straturi ornamentale, 'Aurea' își câștigă locul doar prin aspect.

Lumină și amplasare

Soarele direct până la umbra parțială i se potrivesc roiniței, iar RHS listează ambele expuneri ca funcționale, cu un loc ferit, orientat spre sud sau vest, drept ideal. În climatele cu veri fierbinți, o umbră de după-amiază ferește frunzele de arsuri și încetinește tendința plantei spre mană, deoarece NC State Extension notează că atât umbra, cât și circulația slabă a aerului încurajează mana făinoasă la această specie. Lasă plantelor aproximativ 30 până la 90 cm distanță, potrivit cu răspândirea la maturitate înregistrată de NC State Extension și RHS, astfel încât aerul să circule liber între tufe; înghesuirea este cel mai important factor care declanșează stratul albicios de mană ce apare pe frunzele mai vechi spre sfârșitul verii.

Sol și udare

Roinița tolerează argila, lutul, nisipul și chiar solul pietros puțin adânc, iar NC State Extension îi notează toleranța de pH de la acid până la puțin sub 8,0, practic orice, cu excepția solului puternic alcalin. Ce nu iartă multă vreme este îmbibarea cu apă: notele de cultivare RHS cer sol bine drenat și avertizează împotriva umezelii excesive de iarnă, care este modul mai frecvent de a pierde o plantă instalată decât seceta vreodată. Odată înrădăcinate, tufele deja instalate tolerează bine perioadele de secetă; transplantele și diviziunile tinere au nevoie de udare regulată în primele săptămâni, cât timp rădăcinile se instalează, apoi pot trece la udare doar când primii câțiva centimetri de sol se usucă.

Tăierea, ca să nu preia controlul stratului

RHS este direct în privința asta: taie roinița drastic după înflorire, atât pentru a scoate un val proaspăt de frunze fragede, cât și pentru a preveni autosemănarea. NC State Extension merge mai departe, avertizând că specia se autosemănă și se răspândește prin rizomi suficient de agresiv încât este mai bine limitată la un ghiveci, decât lăsată liberă în sol deschis. O tăiere la mijlocul verii, la câțiva centimetri deasupra bazei, odată ce primul val de flori mici, albe, se ofilește, face o treabă dublă: îndepărtează inflorescențele înainte să se coacă și forțează un al doilea val de frunziș tânăr, cel mai aromat, care este de fapt tot rostul cultivării plantei. Grădinarii care vor mirosul de citrice fără răspândire o cultivă într-un ghiveci mare, îngropat în bordură, ceea ce blochează rizomii fără să sacrifice aspectul unei plantări direct în sol.

Înmulțirea

Sămânța, divizarea și butașii de rădăcină funcționează toate, iar NC State Extension și RHS sunt de acord asupra celor două căi mai simple: divizarea unei tufe deja instalate, primăvara sau toamna, dă o plantă de dimensiune imediată, în timp ce butașii de rădăcină luați din secțiuni sănătoase de rizom înrădăcinează ușor într-un amestec bine drenat. Sămânța semănată în interior, la începutul primăverii, germinează în două până la trei săptămâni la temperatura camerei, dar răsadurile cresc lent la început, așa că divizarea este calea mai rapidă spre o plantă utilizabilă în același sezon. Pentru că specia se autosemănă atât de ușor odată instalată, grădinarii rareori mai trebuie să pornească de la sămânță a doua oară; răsaduri spontane apar de obicei singure, lângă planta mamă.

Dăunători și boli

Roinița este în mare parte fără probleme. RHS listează cicada salviei ca dăunător ocazional, recunoscută prin pete decolorate pe partea de sus a frunzei, acolo unde insecta s-a hrănit, rareori suficient de gravă cât să necesite tratament. Pe partea de boli, NC State Extension înregistrează mana făinoasă, pata frunzelor, arsura frunzelor și mucegaiul cenușiu drept probleme ocazionale, toate favorizate de aceleași condiții: plante înghesuite, circulație slabă a aerului și frunziș umed peste noapte. Udarea la bază, nu de sus, și rărirea tulpinilor prin recoltare regulată țin majoritatea acestora departe. RHS notează separat că ofilirea verticiliană poate apărea, dar rareori o face; nu există un tratament de rutină, în afară de îndepărtarea și aruncarea plantei afectate, nu compostarea ei.

Recoltarea pentru ceai și bucătărie

Frunzele sunt gata de cules de îndată ce planta are destulă creștere de cedat, iar mirosul este cel mai puternic în frunzele tinere, tăiate chiar înainte ca planta să înflorească. NC State Extension listează ceaiul, aromatizarea supelor și tocănițelor și potpourri-ul printre folosințele obișnuite, iar micile flori albe de vară atrag albine în număr mare, de unde și vechile nume populare roiniță și „iarba albinelor”, înregistrate de GBIF pentru specie. Pentru uscare, taie tulpini întregi dimineața, după ce roua s-a evaporat, când conținutul de ulei esențial ce poartă mirosul de lămâie este cel mai ridicat, și atârnă-le într-un loc cald, întunecat și aerisit; lumina directă estompează atât culoarea, cât și aroma, în câteva zile. ASPCA listează roinița drept netoxică pentru pisici, câini și cai, așa că resturile de la tăiere pot fi compostate sau lăsate acolo unde animalele de companie le pot găsi, fără nicio grijă.