Mentă verde

Menta verde: menta din sosul de mentă, mojito și ceaiul marocan

Menta verde (Mentha spicata) este menta din spatele sosului de mentă, al mojito-ului și al ceaiului verde dulce turnat de la înălțime în tot Marocul, unde forma 'marocană' se cultivă la scară de câmp. Aroma ei provine mai ales din carvonă, nu din mentol, motiv pentru care se simte proaspătă și dulce-ierboasă, nu răcoritoare; 'Kentucky Colonel', un soi cu frunze late, apreciat pentru mint julep, este una dintre cele mai bune forme pentru bucătărie. Aproape tot ce trebuie să știe un începător despre această plantă ține de un singur obicei: menta verde aleargă. Sub pământ, trimite rizomi palizi care pot împinge un nou lăstar la jumătate de metru distanță într-un singur sezon, o vigoare suficientă pentru a pătrunde printr-un rând vecin de plante aromatice înainte de a fi observată.

Stăpânirea rizomilor înainte de plantare

Plantează menta verde cu metoda de îngrădire deja stabilită dinainte, nu după ce a scăpat de sub control. Cea mai simplă opțiune este un ghiveci, păstrat ca ghiveci, pe o terasă sau pe pervaz; a doua este un ghiveci mare de plastic, cu fundul tăiat, îngropat într-un strat astfel încât marginea să rămână la 2-5 cm deasupra solului, ceea ce oprește rizomii să se răspândească lateral, permițând totuși rădăcinilor să se hrănească din solul de dedesubt; a treia este un strat dedicat, mărginit de o barieră solidă, de cel puțin 30 cm adâncime, deoarece rizomii pur și simplu se strecoară pe sub o barieră mai puțin adâncă. Niciuna dintre aceste bariere nu este opțională odată ce planta are unul sau doi ani. Am văzut un singur răsad de mentă verde, vârât în colțul unui strat de legume ca să economisească timp, transformând acel colț într-un covor compact de mentă până în vara următoare, cu stoloni ieșind la suprafață prin cărarea de pietriș de pe partea cealaltă a marginii.

Lumină, sol și udare

Menta verde crește bine la soare direct și la fel de bine la umbră parțială, iar în climate calde, puțină umbră după-amiaza păstrează frunza fragedă mai mult timp, în loc să o întărească. Vrea un sol care rămâne umed și bogat, nu unul bine drenat și sărac: un sol lutos, luto-argilos sau un sol nisipos amendat, cu un pH de aproximativ 6,0 până la 7,5, i se potrivește, iar planta suferă vizibil, cu marginile frunzelor răsucindu-se și devenind mate, în momentul în care zona rădăcinilor se usucă. În pământ, cu ploi constante, are nevoie de puțin ajutor odată ce s-a stabilit; într-un ghiveci are nevoie de apă zilnic pe timpul verii, deoarece containerele se usucă atât dinspre laterale, cât și de la suprafață. Ud menta din ghiveci atunci când primul centimetru de substrat este uscat la atingere, nu după un program fix, și țin ghivecele pe o tavă puțin adâncă în perioadele de caniculă.

Tăierea drastică pentru un val proaspăt de creștere

Lăsate netăiate, tulpinile de mentă verde devin lungi și subțiri și scot spice de flori spre mijlocul verii, iar calitatea frunzelor scade odată ce începe înflorirea, planta redirecționând energia spre semințe, nu spre frunziș. Tăierea întregii tufe drastic, până la câțiva centimetri de bază, chiar când apar primii boboci de floare, o resetează: lăstarii noi apar fragezi și cu aromă puternică în două până la trei săptămâni, iar planta rămâne compactă în loc să se destrame. Repet aceeași tăiere drastică la sfârșitul verii, ceea ce dă un al doilea val de frunze bune pentru toamnă și oprește energia târzie să se ducă în creșterea rizomilor, care ar trebui oricum ținută sub control primăvara următoare.

Replantarea sau divizarea la fiecare unu până la doi ani

Menta verde crescută în ghiveci își epuizează substratul mai repede decât majoritatea plantelor aromatice, deoarece rizomii umplu solul disponibil cu un covor dens, nu cu un singur sistem de rădăcini. Până în al doilea an, udarea care înainte ținea două zile începe să se scurgă direct prin ghiveci, semn că acesta are mai multă rădăcină decât substrat. În acel moment, răstorn întregul balot, tai centrul obosit și lemnificat și replantez două sau trei bucăți viguroase de rizom de pe marginea exterioară într-un amestec proaspăt și bogat pentru ghivece. Lăsată nereplantată timp de trei sau patru ani, menta din ghiveci face frunze din ce în ce mai mici și devine mai predispusă la mană, deoarece rădăcinile înghesuite nu mai pot absorbi suficientă apă pentru a hidrata frunzișul.

Recoltare, uscare și congelare

Aroma frunzelor atinge apogeul chiar înainte de înflorire, când conținutul de ulei esențial din frunziș este cel mai ridicat, așa că aceeași tăiere drastică ce reînnoiește planta servește și drept recoltă principală. Culege sau taie dimineața, după ce s-a uscat roua, dar înainte ca soarele să fi stat ore în șir pe frunze, deoarece uleiurile care poartă aroma sunt atunci cele mai concentrate și încep să se volatilizeze la căldură. Pentru uscare, atârnă mănunchiuri mici într-un loc cald, întunecat și aerisit, nu la soare direct, care decolorează culoarea și estompează aroma; frunzele sunt gata de borcănit atunci când tulpinile se rup, nu se îndoaie. Pentru congelare, frunzele tocate, puse în forme de cuburi de gheață cu apă sau puțin ulei, păstrează aroma proaspătă, ierboasă, mult mai bine decât uscarea, iar un cub pus direct într-un sos nu are nevoie de decongelare.

Înmulțire prin divizare și stoloni, nu prin sămânță

Sămânța de mentă verde este nesigură pentru oricine vrea o plantă identică cu planta-mamă: genul se hibridizează ușor, răsadurile din sămânță variază mult ca aromă și vigoare, iar formele cu nume, precum 'Moroccan' sau 'Kentucky Colonel', nu se reproduc fidel din propria sămânță. Divizarea este metoda sigură și abia dacă poate fi numită tehnică: orice bucată de rizom cu un vârf de creștere, scoasă primăvara sau toamna, va face rădăcini singură în sol umed. Stolonii înrădăcinați la un nod, cât timp sunt încă atașați de planta-mamă, pot fi pur și simplu tăiați și puși în ghiveci. Butașii de tulpină funcționează și ei, înrădăcinându-se cel mai repede într-un pahar cu apă pe pervaz, în una sau două săptămâni, cel mai simplu mod de a începe un ghiveci nou dintr-o plantă a unui prieten.

Rugina mentei, gândacul mentei și diferența dintre menta verde și menta piperată

Rugina mentei (Puccinia menthae) apare sub formă de pustule mici, portocalii și pulverulente, pe partea inferioară a frunzelor și pe lăstari deformați, palizi și umflați primăvara; nu există tratament curativ odată instalată; tulpinile infectate trebuie tăiate până la nivelul solului și arse sau aruncate, niciodată compostate, deoarece sporii iernează în resturile vegetale și chiar în rizomi. Gândacul mentei, un mic gândac de frunze verde-metalic, și larvele lui scheletizează frunzele pe partea inferioară și sunt de obicei controlați prin culesul manual, nu prin stropire, pentru o plantă destinată bucătăriei; afidele se adună pe lăstarii noi și fragezi după o tăiere drastică și se spală cu un jet puternic de apă. Mana făinoasă apare de regulă la plantele ale căror rădăcini s-au uscat, un motiv în plus pentru care menta din ghiveci trebuie urmărită mai atent. Cât despre denumiri: menta piperată (Mentha × piperita) este un hibrid steril între menta verde și menta de apă, înmulțit doar prin divizare, deoarece nu produce sămânță viabilă, iar uleiul ei este dominat de mentolul răcoritor, în timp ce cel al mentei verzi este dominat de carvonă, motiv pentru care cele două au gusturi atât de diferite, deși au un părinte comun. ASPCA include menta printre plantele toxice pentru pisici, câini și cai în cantitate mare, cu uleiurile esențiale drept principiu toxic, așa că ține un ghiveci departe de raza de mestecat a animalelor, chiar dacă o frunză ronțăită ocazional este ingredientul dintr-o salată de grădină. Lăsată să înflorească în loc să fie tăiată, spicele mici, mov-liliachii, ale mentei verzi atrag albine și sirfide într-un număr util, motiv pentru care merită lăsat un ghiveci neîngrădit să facă asta, dacă există loc pentru el.