Măcriș-de-sud

Dacă o plantă joasă, ca de trifoi, cu foliole în formă de inimă și flori mici, galbene, a apărut neinvitată în gazonul tău, într-un strat înălțat sau în ghiveciul unei plante de interior cumpărate din comerț, aproape sigur te uiți la Oxalis dillenii, numit popular măcrișul-de-sud sau măcriș galben subțire. Este nativ din America de Nord, nu un import, și se comportă mai puțin ca o plantă ornamentală de grădină și mai mult ca o perenă persistentă, autoînsămânțată, care se răspândește din rizomi scurți la baza fiecărei tulpini. Fie că vrei să-l elimini, fie că vrei să lași o zonă să crească intenționat, el răspunde la aceleași câteva condiții descrise mai jos.

Cum deosebești Oxalis dillenii de trifoi

Cele trei foliole se pliază pe nervura centrală ca la un trifoi cu patru foi, motiv pentru care planta este confundată cu trifoiul la prima vedere. Privește mai atent și diferența devine evidentă: fiecare foliolă este în formă de inimă, cu o crestătură distinctă la vârf, în timp ce foliolele trifoiului sunt rotunjite sau ovale și poartă adesea o dungă palidă în formă de V pe care măcrișul nu o are niciodată. Tulpinile sunt verzi spre violet, se ramifică de la bază și poartă peri fini, lipiți de suprafață, un detaliu pe care specialiștii în extensie agricolă îl folosesc pentru a separa această specie de ruda ei apropiată Oxalis stricta, ale cărei peri stau depărtați de suprafață și ale cărei pedicele se curbează brusc în jos după înflorire. Foliolele se închid și se lasă în jos și la soarele puternic de amiază, în căldură și noaptea, așa că o zonă care arată luxuriantă dimineața poate părea ofilită după-amiaza devreme, fără să fie nimic în neregulă.

Originea și unde crește natural

Aria nativă a lui Oxalis dillenii se întinde din centrul și estul Canadei până în estul Mexicului, iar în acest interval s-a naturalizat aproape în orice habitat cu sol răscolit disponibil: gazoane, straturi de legume, alei de pietriș, crăpături ale trotuarului și amestecul de sol al plantelor crescute în pepinieră, ceea ce explică de ce ajunge atât de des într-o casă fără a fi plantat intenționat. Nu este o specie invazivă de pe alt continent, este o plantă nativă care prosperă tocmai pentru că amenajările peisagistice obișnuite creează exact solul afânat, răscolit, pentru care este construită.

Lumină și sol

Soarele direct produce cel mai dens frunziș și cele mai multe flori, dar planta tolerează umbra parțială fără să se plângă prea mult, motiv pentru care apare sub arbuști și de-a lungul gardurilor umbrite la fel de ușor cum apare pe un gazon deschis. Preferința de sol urmează același tipar: creșterea este cea mai rapidă în sol de grădină umed și fertil, dar planta supraviețuiește la fel de bine în teren compactat, sărac sau pietros, unde puține alte specii s-ar instala. Această adaptabilitate, nu o rețetă anume de sol, este trăsătura în jurul căreia trebuie să planifici, fie că încerci să încurajezi o zonă într-un container, fie să descurajezi una într-un strat de flori.

Udarea

Plantele instalate în sol au rareori nevoie de udare suplimentară acolo unde precipitațiile sunt normale, pur și simplu încetinesc în secetă prelungită și își reiau creșterea de îndată ce revine umezeala. Într-un ghiveci, udă odată ce partea superioară a amestecului s-a uscat, de obicei cam o dată pe săptămână în vreme caldă, întrucât sistemul superficial de rizomi se usucă mai repede într-un container decât în teren deschis.

Înflorirea și capsulele explozive de semințe

Flori mici, galbene, cu cinci petale, de aproximativ 0,6-1,3 cm în diametru, se deschid în ciorchini din axilele frunzelor, de la sfârșitul primăverii până la începutul toamnei, iar în climate blânde planta poate înflori aproape tot anul. Fiecare floare polenizată produce o capsulă subțire, dreaptă, în formă de bame, care se coace în câteva săptămâni. Când capsula se usucă, se despică exploziv și aruncă semințele la câțiva metri de planta-mamă, unul dintre principalele motive pentru care o singură plantă neobservată poate însămânța un strat întreg până în sezonul următor. Pentru că semințele au nevoie de lumină ca să germineze, un strat subțire de mulci peste solul gol este una dintre puținele metode pasive de a încetini apariția puieților noi fără a deranja plantele deja existente.

Cum îl elimini când nu-l vrei

Smulgerea cu mâna funcționează bine cât timp solul este umed și zona este încă mică, dar numai dacă rădăcinile și rizomii ies odată cu ea; lăsarea fragmentelor în urmă permite plantei să reapară din fiecare nod rămas în pământ. Într-un gazon deja instalat, o iarbă deasă, bine hrănită, cosită la înălțimea corectă pentru specia ei, închide golurile de care au nevoie puieții noi pentru a se instala în primul rând. Acolo unde smulgerea cu mâna nu este practică, un erbicid pentru buruieni cu frunze late, etichetat pentru oxalis și sigur pentru gazonul din jur, aplicat pe frunzișul aflat în creștere activă, este tratamentul standard recomandat de serviciile de extensie agricolă; tratamentul punctual în straturi și containere este de obicei mai eficient decât o singură aplicare pe tot gazonul.

Toxicitate și siguranță pentru animale

Fiecare parte a plantei conține oxalați solubili, același compus care dă frunzelor gustul lor acru, lămâios. În cantități mici, mestecarea unei frunze provoacă puțin mai mult decât o ușoară iritație a gurii, dar ASPCA listează speciile de Oxalis ca fiind toxice pentru pisici, câini și cai, cu salivație, vărsături și tremurături posibile după ce un animal mănâncă o cantitate mai mare, iar leziuni renale posibile după o ingestie foarte mare, în special la animale care pasc, precum caii. Ține sub observație zonele aflate la îndemâna unui câine curios sau a unui cal la păscut, și tratează apariția bruscă a unui covor des în pășune ca fiind ceva de smuls, nu de ignorat.