Bujor chinezesc

O diviziune de Paeonia lactiflora cu rădăcină nudă arată neatrăgător: un nod de rădăcini tuberoase cu câțiva muguri cu vârf roz, numiți ochi, la coroană. Acei ochi decid totul. Îngroapă-i prea adânc și planta va crește frunze ani la rând fără să înflorească vreodată, o problemă pe care grădinarii o întâlnesc mai des decât orice dăunător sau boală. Bujorul chinezesc este specia mamă din spatele majorității bujorilor de grădină și de florărie vânduți astăzi, apreciat pentru un parfum pe care bujorul arbustiv nu îl are, iar o plantă bine amplasată supraviețuiește grădinarului care a pus-o în pământ, unele tufe înflorind în același strat timp de cincizeci de ani.

Alegerea locului și a luminii

Oferă-i cel puțin șase ore de soare direct pe zi; numărul de flori scade rapid la umbră. În climate cu după-amiezi fierbinți, puțină umbră începând de la ora 14:00 împiedică decolorarea florilor duble mari și prelungește timpul cât petalele rezistă înainte să se scuture. Alege un loc adăpostit, ferit de vânt puternic, pentru că cele mai grele soiuri duble, cele cu peste o sută de petale, sunt suficient de grele la vârf încât să-și rupă propriile tulpini la o rafală. Paeonia lactiflora este clasificată H6 de RHS, rezistentă la ierni de până la -20 până la -15°C, și are nevoie de acel frig pentru a reseta mugurii florali pentru primăvara următoare; nu va da rezultate într-un climat care nu are niciodată o iarnă adevărată.

Adâncimea de plantare este singurul pas care contează

Sapă o groapă de 30-45 cm adâncime și lățime, încorporează compost sau gunoi de grajd bine descompus dacă solul este argilă grea, și ridică un mic movilaș de sol afânat la bază, ca rădăcinile să se aștearnă peste el în loc să se îndoaie în sus. Ochii ar trebui să ajungă la cel mult 2,5 cm sub suprafața finală a solului. Mai adânc de atât, planta supraviețuiește, dar nu mai formează muguri florali, ceea ce este de departe cel mai frecvent motiv pentru care un bujor deja instalat nu mai înflorește niciodată. Plantează la 90-120 cm distanță; bujorii nu suportă înghesuiala odată ce tufa se umple. Vizează un pH al solului de 6,5-7,0.

Udarea și hrănirea de-a lungul sezonului

Menține solul umed, dar niciodată îmbibat cu apă, iar cea mai importantă perioadă este primăvara, cât timp tulpinile se alungesc și mugurii se umflă; o perioadă secetoasă atunci înseamnă flori mai mici. Udă la bază, nu pe deasupra, pentru că frunzișul umed peste noapte este cel care declanșează problemele fungice de mai jos. Odată ce lăstarii de primăvară ajung la 5-7 cm, presară în sol un îngrășământ sărac în azot, un amestec 5-10-5 sau 5-10-10, în cantitate de aproximativ 100-150 g pe metru pătrat, ținut departe de tulpinile propriu-zise. Evită o hrănire bogată în azot: aceasta favorizează creșterea frunzișului în detrimentul florilor și poate încuraja problemele de putrezire la care bujorii sunt oricum predispuși.

Susținerea, îndepărtarea florilor ofilite și mitul furnicilor

Majoritatea soiurilor cu flori duble au nevoie de susținere înainte ca mugurii să se deschidă, nu după: pune un inel de susținere pentru bujori sau un cerc de araci și sfoară peste lăstarii nou apăruți în aprilie, astfel încât frunzișul să crească prin el și să ascundă structura. Furnicile acoperă mugurii lipicioși, acoperiți de nectar, în săptămânile dinainte să se deschidă, iar grădinarii le atribuie adesea meritul de a ajuta floarea să se desfacă; nu este adevărat, zahărul doar le atrage, iar un mugur pe care nu îl vizitează nicio furnică se va deschide exact la fel. Taie florile ofilite până la prima frunză întreagă după ce petalele cad, ceea ce redirecționează energia spre ochii anului viitor, în loc spre producția de semințe.

Divizarea unei tufe deja instalate

Paeonia lactiflora nu suportă mutarea și nu are nevoie de divizare de rutină; mulți grădinari lasă o tufă neatinsă timp de un deceniu sau mai mult și ea nu face decât să se îmbunătățească. Divide doar pentru înmulțire sau pentru a salva o tufă care a încetat să înflorească bine, și fă asta la sfârșitul lui septembrie sau în octombrie, niciodată primăvara. Ridică întreaga masă de rădăcini, clătește solul astfel încât ochii să fie vizibili, și taie-o cu un cuțit curat în secțiuni care păstrează fiecare între trei și cinci ochi și o parte echitabilă de rădăcină. Bucățile mai mici, cu unul sau doi ochi, supraviețuiesc, dar pot avea nevoie de doi sau trei ani ca să înflorească din nou; diviziunile replantate la adâncimea corectă de obicei sar peste înflorire doar un sezon, cât timp se instalează.

Dăunători și boli de urmărit

Mucegaiul cenușiu, numit uneori ofilirea bujorului, este principala amenințare: înnegrește vârfurile lăstarilor și mugurii neînfloriți în vremea răcoroasă și umedă de primăvară și se răspândește cel mai repede acolo unde bazele vechi ale tulpinilor au fost lăsate în pământ. Taie toate tulpinile moarte până la nivelul solului toamna, după primul îngheț puternic, și aruncă-le în loc să le compostezi, pentru că fungul iernează pe acele resturi. Nematodul frunzelor și mugurilor, ofilirea verticiliană, ciuperca de rădăcină și larvele de fluture de noapte care se hrănesc din rădăcini sunt probleme mai rare, dar documentate; pata frunzelor apare ca niște pete roșiatic-purpurii, umflate, pe frunziș la finalul verii și este mai degrabă o problemă estetică. Un flux bun de aer între plante și strângerea frunzelor căzute în fiecare toamnă previn majoritatea acestor probleme înainte să apară.

Toxic pentru animale de companie, nu doar de admirat

Fiecare parte a plantei conține paeonol, iar ASPCA listează bujorul ca toxic pentru câini, pisici și cai: un animal care roade tulpini, rădăcini sau flori poate dezvolta vărsături, diaree și letargie, rareori ceva mai grav. RHS notează separat că este iritant pentru pielea câinilor și pisicilor la contact, așa că un animal curios care se freacă de frunziș poate reacționa chiar și fără să mănânce din el. Ține animalele care pasc departe de un strat plantat cu bujori și pune florile tăiate bine în afara razei de acțiune a unei pisici în interior.

De unde provine Paeonia lactiflora

Specia este originară dintr-o zonă care se întinde din sud-estul Siberiei până în nordul și estul Chinei, crescând sălbatic în pajiști temperate și păduri deschise cu mult înainte ca cultivatorii chinezi și, mai târziu, europeni, să selecteze formele duble, puternic parfumate, vândute astăzi. GBIF consemnează numele acceptat ca Paeonia lactiflora Pall., din familia Paeoniaceae, ordinul Saxifragales; catalogele mai vechi de plante folosesc uneori încă sinonimul Paeonia albiflora pentru aceeași plantă.