Filodendron arborescent

Philodendron bipinnatifidum ajunge în pepiniere ca o rozetă îndesată de frunze lucioase, adânc crestate, dar lăsat nestingherit devine un arbust mic, aproape un copac: o tulpină groasă, care se susține singură, inelată cu cicatricile frunzelor pierdute, încununată cu un coronament de frunziș care se poate întinde mai larg decât înălțimea unui om. Este unul dintre cei mai rezistenți aroizi vânduți ca plantă de apartament, tolerant la lumina slabă și la atenția neregulată care omoară tropicalele mai pretențioase, și cere trei lucruri, mai presus de orice: lumină indirectă puternică, un sol care nu se usucă niciodată complet și o oală suficient de grea încât să nu se răstoarne odată ce coroana devine voluminoasă. Ca să încurce și mai mult lucrurile, eticheta plantei poate indica Philodendron selloum sau, pe o etichetă mai recentă, Thaumatophyllum bipinnatifidum: toate trei numele desemnează aceeași specie.

Denumire, origine și ce ai de fapt în ghiveci

Numele botanic acceptat în bazele de date de referință GBIF și POWO rămâne Philodendron bipinnatifidum, deși un studiu din 2018 al lui Sakuragui, Calazans și Mayo a mutat această plantă și rudele ei apropiate într-un gen nou, Thaumatophyllum, pe baza dovezilor ADN și a portului cu tulpină proprie și frunze care cad, ceea ce le deosebește de filodendronii cățărători. Etichetele din pepiniere și unele referințe mai noi folosesc acum Thaumatophyllum bipinnatifidum, iar exemplarele mai vechi se vând încă frecvent sub sinonimul anterior Philodendron selloum, numele pe care ASPCA îl mai folosește încă pe pagina de toxicitate pentru exact această specie. Indiferent ce etichetă găsești pe ghiveci, este aceeași plantă.

Aria ei natală se întinde din estul Boliviei, prin sud-estul și sudul Braziliei, până în nord-estul Argentinei, unde crește ca arbust de subarboret în pădurea tropicală sezonier uscată, nu ca o adevărată liană cățărătoare. În zonele fără îngheț ale lumii a devenit o plantă comună de peisagistică, iar în Statele Unite se cultivă afară în zonele de rusticitate USDA 9 până la 11.

Lumina și amplasarea

În natură, această specie crește în semi-umbră: soare de dimineață, cu protecție după-amiaza, sau lumina pestriță de sub coronamentul unui copac înalt. Soarele deplin, nefiltrat, de la amiază arde frunzele, lăsând pete palide, ca hârtia, care nu se mai înverzesc niciodată. În interior, alege cel mai luminos loc care evită totuși razele directe prin geam, la câțiva pași distanță de o fereastră orientată spre est sau vest, sau orice loc care primește lumină puternică, dar indirectă, cea mai mare parte a zilei. Într-un colț întunecos planta supraviețuiește, dar nu mai produce acele frunze mari, adânc lobate, pentru care merită cultivată în primul rând, creșterile noi ies mai mici și mult mai puțin crestate.

Udarea

Nu este o plantă care iartă uscarea completă a solului. Notele de cultură ale Missouri Botanical Garden o descriu ca având nevoie de umiditate constantă, regulată, și ca fiind intolerantă la secetă, așa că lasă doar primii doi sau trei centimetri de sol să se usuce înainte de a uda din nou, în loc să aștepți ca tot ghiveciul să se usuce. Udă până când apa curge prin orificiile de drenaj, apoi lasă ghiveciul să se scurgă complet, apa stătută la bază favorizează putrezirea rădăcinilor, principala cauză de moarte a acestei plante în interior. Într-o cameră caldă, udă aproximativ o dată pe săptămână, mai des dacă oala este mică în raport cu mărimea plantei, mai rar iarna, când creșterea încetinește.

Solul, oala și fertilizarea

Un amestec bogat, bine drenat, își face treaba: un pământ obișnuit de ghiveci amestecat cu perlit sau scoarță de orhidee se scurge suficient de repede cât să evite băltirea, dar reține totuși umiditatea de care are nevoie planta. Pentru că un exemplar matur devine greu și instabil cu vârsta, alege o oală lată, solidă, cu drenaj generos, nu una înaltă și îngustă, pe care o tulpină de această mărime o poate răsturna. Fertilizează în sezonul de creștere cu un îngrășământ lichid echilibrat, la jumătate din concentrația recomandată, o dată la patru până la șase săptămâni, și oprește complet peste iarnă, când planta nu mai produce frunze noi, îngrășământul nefolosit doar se acumulează ca sare în sol și poate arde rădăcinile.

Portul de creștere, tulpina și tăierea

Spre deosebire de filodendronii cățărători care au nevoie de un stâlp cu mușchi, Philodendron bipinnatifidum își formează propria tulpină: își construiește o tulpină scurtă, groasă, care se susține singură, în loc să se cațere pe un suport. Pe măsură ce fiecare frunză nouă se maturizează, o frunză inferioară mai veche îngălbenește și cade, lăsând o cicatrice inelară pe tulpină. De-a lungul anilor aceste cicatrici se adună într-o tulpină inelată, aproape ca de palmier, care dă plantei silueta ei arborescentă în habitat, unde poate ajunge la aproximativ trei până la patru metri și jumătate înălțime, cu o tulpină de până la cincisprezece centimetri în diametru; ca plantă de apartament, în ghiveci, rămâne mult mai mică. Tăierea înseamnă în principal îndepărtarea frunzelor inferioare ofilite și a oricărei creșteri care a depășit spațiul disponibil, tăiată cu o foarfecă curată, aproape de tulpină, și cu mănuși, seva poate irita pielea.

Rădăcini aeriene groase, ca niște funii, apar din tulpină și atârnă în jos sau se înfig în solul din jur. Sunt funcționale, nu decorative, ancorează planta și o ajută să absoarbă umiditate suplimentară. Lasă-le în pace, dacă nu stau în cale; tăierea câtorva nu face niciun rău de durată.

Înmulțirea

Cea mai simplă metodă este butașul de tulpină: taie o secțiune cu cel puțin un nod și o rădăcină aeriană atașată, lasă tăietura să se calusifice câteva ore, apoi pune-o în apă sau într-un amestec umed și aerat, până apar rădăcini. Plantele mature produc și lăstari laterali, la baza tulpinii, care pot fi separați printr-o tăietură curată și plantați separat, de îndată ce au câteva rădăcini proprii. Această cale este mai rapidă decât un butaș, pentru că sare complet peste așteptarea înrădăcinării.

Dăunători, boli și greșeli frecvente

În interior este o plantă relativ fără probleme. Fii atent la afide și păianjeni roșii pe creșterile noi, precum și la păduchi lânoși sau țestoși ascunși la subsuoara frunzelor și de-a lungul tulpinii, un săpun insecticid sau ulei de neem diluat, aplicat o dată la cinci până la șapte zile, timp de câteva săptămâni, curăță infestările ușoare. Pata pe frunze poate apărea pe frunzișul care rămâne umed prea mult timp, îmbunătățește circulația aerului și evită udatul de sus, pentru a o preveni. Cea mai frecventă greșeală reală este opusul neglijenței: udarea excesivă a unui ghiveci cu drenaj slab, care îneacă rădăcinile și duce la mirosul acru și la baza înnegrită, moale, care arată că putrezirea rădăcinilor s-a instalat deja.

Toxicitate și siguranța animalelor

Ca majoritatea aroizilor, fiecare parte a acestei plante conține cristale insolubile de oxalat de calciu. ASPCA o listează, sub sinonimul Philodendron selloum, ca toxică pentru câini, pisici și cai: mestecarea sau mușcarea unei frunze sau tulpini eliberează cristale în formă de ac, care provoacă iritație orală imediată, arsuri la nivelul gurii și buzelor, salivație și, în cazuri mai severe, vărsături sau dificultăți la înghițire. Aceeași sevă poate irita pielea și ochii oamenilor la contact, așa că poartă mănuși la tăiere sau replantare și ține planta departe de animalele de companie și de copiii mici care ar putea mesteca o frunză căzută.