Iederă suedeză

Plectranthus verticillatus, vândut aproape peste tot drept iederă suedeză, este un membru agățător al familiei mentei, cu frunze lucioase, rotunjite, festonate, și tulpini colorate în mov-închis pe partea inferioară. Oferă-i lumină indirectă puternică și lasă partea superioară a amestecului de ghiveci să se usuce între udări, iar un butaș mic de pornire umple un coș suspendat cu tulpini cascadante într-un singur sezon de creștere. Ciupește vârfurile de creștere la fiecare câteva săptămâni și planta rămâne densă și bogată în frunze; sari peste acest pas și se subțiază în lăstari lungi, golași, cu frunze doar aproape de vârfuri. Este una dintre cele mai ușor de înmulțit plante de interior, deoarece aproape orice tulpină tăiată și pusă într-un pahar cu apă produce rădăcini de la sine.

O mentă din sudul Africii, nu o iederă și nu suedeză

Numele popular induce în eroare de două ori. Plants of the World Online înregistrează arealul natural al Plectranthus verticillatus ca fiind din sudul Mozambicului până în Africa de Sud, nicidecum aproape de Scandinavia; eticheta "suedeză" provine din popularitatea îndelungată a plantei ca plantă ușoară, cu creștere rapidă, agățătoare, pentru pervaz, în Suedia și restul Europei de Nord, și a rămas așa chiar și pe măsură ce planta s-a răspândit în case din întreaga lume. Nu este înrudită nici cu iedera adevărată: Hedera aparține familiei ginsengului, Araliaceae, în timp ce această specie se află în familia mentei, Lamiaceae, alături de busuioc, salvie și coleus, și le împarte tulpinile pătrate și frunzele opuse, perechi. Numele acceptat de GBIF pentru specie este Plectranthus verticillatus (L.f.) Druce; etichetele mai vechi apar uneori încă sub Plectranthus nummularius sau Ocimum verticillatum, ambele tratate acum ca sinonime. În afara cultivării, POWO o înregistrează de asemenea ca naturalizată mult dincolo de arealul ei natural, inclusiv în Hawaii, Puerto Rico, părți din Caraibe, și zonele de coastă din Queensland și New South Wales, în Australia, unde exemplare evadate din grădini au prins rădăcini în teren umbrit, umed, și persistă acum fără niciun ajutor din partea vreunui grădinar.

Lumină și amplasare

Lumina indirectă puternică menține frunzele lucioase și tulpinile compacte; un loc la un metru sau doi de o fereastră orientată spre est sau vest, sau lumină filtrată aproape de una orientată spre sud, i se potrivește bine. Soarele puternic, nefiltrat, de la amiază, prin geam, arde frunzele, lăsând pete palide, ca de hârtie, în timp ce prea puțină lumină provoacă un tip opus de daună: tulpinile se alungesc între frunze, creșterea devine subțire și moale, iar colorarea mov de pe partea inferioară a tulpinilor se estompează. Rotește ghiveciul la fiecare săptămână sau două, astfel încât tulpinile agățătoare să crească uniform în jurul plantei, în loc să se îndrepte toate spre sursa de lumină, lăsând spatele ghiveciului golaș.

Udare

Udă atunci când partea superioară a amestecului de ghiveci s-a uscat, apoi udă abundent, până când apa curge din găurile de drenaj, și lasă ghiveciul să se scurgă complet înainte de a-l pune înapoi pe o farfurie sau într-un cache-pot. Frunzele și tulpinile rețin ceva umezeală, așa că planta își revine bine după o udare ratată: frunzele devin moi și tulpinile se lasă, apoi se umflă la loc în câteva ore de la o udare bună. Ceea ce nu tolerează este să stea în sol umed, deoarece un amestec constant umed la baza tulpinilor duce la o putrezire moale, înnegrită, care se poate răspândi în coroană înainte de a fi evidentă din frunzișul de deasupra.

Ciupitul pentru o plantă plină, stufoasă

Lăsată în pace, fiecare tulpină continuă pur și simplu să se extindă din vârful ei, așa că o plantă care începe plină și compactă se deschide curând în lăstari lungi, golași, cu un smoc de frunze doar la capătul îndepărtat. Ciupirea vârfului de creștere chiar deasupra unei perechi de frunze rupe acest obicei: forțează două lăstari noi din nodurile de sub tăietură, iar repetarea ciupitului la fiecare câteva săptămâni, pe parcursul primăverii și verii, menține planta densă, în loc de filiformă. Royal Horticultural Society recomandă în mod specific tăierea drastică a plantelor tinere, pentru a construi o formă stufoasă înainte de a le lăsa să atârne, ceea ce contează mai mult aici decât la plantele cu creștere mai lentă, deoarece această specie se ramifică și se reface rapid.

Înmulțirea din butași în apă

Aceasta este una dintre cele mai simple plante de interior de înmulțit. Un butaș de vârf de 10 până la 15 cm, tăiat chiar sub un nod și lipsit de cea mai joasă pereche de frunze, face rădăcini de la sine într-un pahar cu apă așezat pe un pervaz luminos, trimițând rădăcini albe vizibile înainte să apară vreo creștere nouă de frunze. Odată ce rădăcinile au aproximativ 2 până la 3 cm lungime, butașul poate fi plantat direct în același amestec bine drenat ca planta-mamă, sau mai mulți butași pot fi plantați împreună într-un singur ghiveci, pentru o plantă care arată plină instantaneu, în loc să aștepți ca o singură tulpină să se ramifice. Vârfurile ciupite, îndepărtate în timpul modelării de rutină, nu se irosesc; ele sunt cea mai la îndemână sursă de butași noi, deoarece au deja lungimea potrivită și sunt proaspăt tăiate.

Înflorire

Cu suficientă lumină, tulpinile mature trimit în sus spice largi, verticale, de flori mici, albe, punctate cu mov, fiecare de aproximativ doi centimetri lungime, pe parcursul verii, potrivit RHS. Plantele de interior ținute în lumina obișnuită a camerei înfloresc doar sporadic sau deloc, deoarece afișajul depinde de o lumină mai puternică decât oferă majoritatea locurilor pentru plante de interior; o vară afară sau o perioadă sub lumini de creștere puternice este de obicei ceea ce o declanșează. Spicele de flori nu sunt suficient de spectaculoase pentru a fi motivul pentru care majoritatea oamenilor cultivă această plantă, dar tăierea lor odată ce se ofilesc redirecționează energia plantei spre creșterea frunzișului și o formă mai plină.

Curenți reci, îngrijire de iarnă și o vară afară

RHS clasează iedera suedeză H2, tolerantă la temperaturi joase de până la aproximativ 1 până la 5°C, dar nesupraviețuind unui îngheț adevărat, așa că trebuie adusă în interior cu mult înainte de primul îngheț oriunde în afara zonelor USDA de rezistență 10 până la 11. Chiar și în interior, un curent rece brusc de la o fereastră neetanșă, un balcon neîncălzit, sau o rafală de aer condiționat pot șoca planta, făcând-o să piardă frunzele în una sau două zile, adesea înainte de orice alt semn de stres. Mutarea ei afară pentru vară i se potrivește bine: un loc parțial umbrit, ferit de vânt puternic și de cel mai aspru soare de la amiază, o lasă să crească mai repede decât o face de obicei în interior, atâta timp cât este adusă înapoi înăuntru înainte ca nopțile să se răcească toamna.

Dăunători, greșeli frecvente și siguranța animalelor de companie

RHS listează această specie ca fiind în general lipsită de dăunători și boli, ceea ce rămâne adevărat atâta timp cât planta nu este lăsată să stea în sol umed; putrezirea rădăcinilor și a tulpinii din cauza udării excesive, nu insectele, este problema cel mai probabil să apară. Următoarea greșeală cea mai frecventă este să sari peste rutina de ciupit până când planta este deja golașă la bază, moment în care o tăiere drastică chiar deasupra unei perechi de frunze inferioare o reface mai repede decât ar face-o o tundere treptată. ASPCA listează iedera suedeză drept netoxică pentru pisici, câini și cai, ceea ce o face o plantă agățătoare relativ sigură de cultivat la îndemâna animalelor de companie curioase, deși frunzișul ronțăit merită totuși descurajat, de dragul formei plantei.