Crocosmia

Dacă tufe de frunze lungi, în formă de sabie, au scos până la sfârșitul verii tulpini sârmoase, încununate cu flori mici, portocalii, în formă de pâlnie, este foarte probabil vorba de Crocosmia crocosmiiflora, montbretia întâlnită de-a lungul taluzurilor, cursurilor de apă și bordurilor neîngrijite din mare parte a Marii Britanii. Nu este o specie sălbatică culeasă din natură: pomicultorul francez Victor Lemoine a încrucișat două plante sud-africane, Crocosmia aurea și Crocosmia pottsii, și a pus hibridul în vânzare în 1880. Forma robustă, cu flori portocalii, care se răspândește singură, este de obicei chiar această încrucișare originală sau un răsad nenumit provenit din ea; soiurile cu nume vândute azi în sere, precum 'Lucifer', 'Emily McKenzie' și 'George Davison', sunt un rezultat mai deliberat, obținut din aceeași descendență. Oricum ar fi, cormii plantați primăvara se instalează repede și, odată stabiliți, cer foarte puțin în afară de apă în perioadele de secetă și o curățare în fiecare iarnă.

Un hibrid francez din două specii sud-africane

Taxonomia de referință GBIF înregistrează denumirea acceptată drept Crocosmia crocosmiiflora, familia Iridaceae, ordinul Asparagales, același ordin cu adevărații șofrani și cu gladiolele, cu care nu are nicio legătură reală, în afară de asemănarea numelor populare. Plants of the World Online urmărește arealul nativ al celor două specii-părinte până în Africa de Sud, mai exact zona care se întinde din provincia Eastern Cape până în KwaZulu-Natal, unde Crocosmia aurea și Crocosmia pottsii cresc ca geofite subtropicale. Încrucișarea lui Lemoine a combinat florile mai mari ale unui părinte cu rezistența celuilalt, iar rezultatul s-a dovedit atât de viguros în grădinile franceze, apoi britanice, încât a scăpat din cultură la doar câteva decenii de la introducerea sa în 1880. Lunga listă de sinonime atașate ei, printre care Montbretia crocosmiiflora, reflectă vechiul nume popular și genul în care fusese încadrată inițial, înainte ca botaniștii să o mute în Crocosmia.

Forma robustă de pe marginea drumului față de soiurile cu nume

Planta naturalizată în șanțuri și pe terenuri virane este aproape mereu forma veche, robustă: flori mai mici, o culoare portocalie intensă și un sistem de cormi care se multiplică suficient de repede cât să învingă orice crește în jurul ei. Soiurile de grădină obținute din aceeași încrucișare sunt mai cumpătate și mult mai variate ca și culoare. 'Emily McKenzie' poartă flori mari, portocaliu-arse, marcate cu un gât roșu-mahon intens, și deține o Distincție RHS de Merit pentru Grădină; 'George Davison', obținut de grădinarul-șef din Norfolk al cărui nume îl poartă și distins cu o Distincție RHS de Merit în 1902, înflorește mai devreme decât majoritatea, în ciorchini arcuiți, auriu-portocalii. 'Lucifer', soiul cel mai adesea vândut pentru culoarea sa aprinsă și înălțimea de circa 1,5 m, este clasificat tehnic de RHS ca Crocosmia 'Lucifer', nu ca soi de crocosmiiflora, deși este de regulă grupat împreună cu montbretia în cataloage; este de asemenea notat mai rezistent, RHS H5, până la circa -15 grade C, față de H4 pentru specia propriu-zisă.

Plantarea cormilor primăvara

Plantează cormii primăvara, la soare direct pentru cea mai bogată înflorire, deși RHS notează că umbra ușoară este tolerată, cu o oarecare pierdere de flori. RHS recomandă așezarea fiecărui corm la aproximativ de trei ori propria adâncime, adică circa 8-10 cm pentru un corm obișnuit, la o distanță de 10-20 cm între ei, cu vârful în sus și în grupuri, nu izolat, pentru cel mai bun efect. Solul trebuie să fie umed, dar bine drenat; RHS enumeră creta, argila, lutul și nisipul ca fiind toate potrivite, la pH acid, neutru sau alcalin, dar avertizează atât împotriva terenului bălțit, cât și a locurilor foarte uscate, cu drenaj excesiv. Plantele cumpărate deja înfrunzite, în ghiveci, se plantează la fel ca orice altă perenă erbacee și ar trebui să înflorească în primul an.

Udarea și hrănirea pe parcursul sezonului de creștere

Cormii proaspăt plantați au nevoie de apă regulată până se înrădăcinează; tufele deja instalate sunt mai îngăduitoare, dar înfloresc totuși mai bine cu o udare în perioadele de secetă, deoarece RHS numește înflorirea slabă din cauza solului uscat drept una dintre cele mai frecvente probleme raportate. Ghivecele se usucă mai repede decât solul deschis și merită verificate des în arșița verii. Crocosmia nu este o plantă mare consumatoare de îngrășământ: un mulci de primăvară din compost de grădină, așezat peste cormi, face cea mai mare parte a treburii, adăugând atât nutrienți, cât și, în zonele reci, un strat izolator pentru cormii de dedesubt.

Divizarea tufelor înghesuite

Lăsată nesupravegheată, o tufă de montbretia se multiplică formând lanțuri de cormi noi, mici, stivuiți deasupra celor vechi, iar după trei până la cinci ani această aglomerare se manifestă prin mai puține flori, nu prin mai multe. Soluția recomandată de RHS este scoaterea cormilor dormanți la începutul primăverii, înainte de reluarea creșterii, desfacerea lanțurilor în cormi individuali, îndepărtarea celor mai vechi și mai uscați, aflați la bază, și replantarea cormilor sănătoși în grupuri mai mici și mai bine distanțate. Aceasta este și cea mai simplă metodă de a înmulți planta în mod deliberat, deoarece soiurile cu nume nu se reproduc identic din semințe autosemănate.

Protecția pe timp de iarnă și păianjenul roșu

Lasă frunzișul ofilit în picioare peste iarnă dacă nu există un motiv puternic să-l cureți, deoarece RHS notează că oferă adăpost faunei din grădină; taie-l la nivelul solului spre sfârșitul iernii sau la începutul primăverii, chiar înainte să apară creșterea nouă. În grădinile reci, un mulci gros așezat peste cormi toamna târziu îi protejează pe durata gerului, deoarece specia în sine este notată RHS H4, rezistentă doar până la aproximativ -10 până la -5 grade C, vizibil mai puțin rezistentă decât 'Lucifer', notat H5; acolo unde iernile coboară în mod regulat sub acest prag, cultivarea plantei într-un ghiveci ce poate fi mutat la adăpost pentru iarnă este soluția mai sigură. În sezonul opus, dăunătorul de urmărit este păianjenul roșu, semnalat de RHS drept un risc specific verilor calde și secetoase, când se hrănește cu seva de pe partea de dedesubt a frunzelor în formă de sabie și lasă pe frunziș o pătare fină, uscată; menținerea solului ferit de uscare completă în timpul unui val de căldură este principala apărare, deoarece păianjenul prosperă pe plantele stresate, afectate de secetă, iar o udare bună în timpul unei perioade lungi de secetă face mai mult pentru prevenirea unei infestări decât orice tratament pentru vindecarea uneia deja instalate.

O plantă evadată din grădină, mult dincolo de Marea Britanie

RHS include Crocosmia crocosmiiflora în Anexa 9 a legii vieții sălbatice și mediului rural: rămâne legal de cultivat și de vândut, dar este o infracțiune să o plantezi sau să o lași să se răspândească în sălbăticie oriunde în Marea Britanie. Același obicei de răspândire, prin lanțuri de cormi și prin sămânță, a făcut-o și o plantă de grădină naturalizată în Irlanda, o buruiană a mediului de-a lungul drumurilor, malurilor de râuri și terenurilor de coastă din Noua Zeelandă și Australia, și o plantă stabilită de-a lungul unor porțiuni de pe coasta de vest a SUA. Nimic din toate acestea nu este un motiv să eviți cultivarea ei într-un strat de grădină, dar cormii și resturile de grădină dintr-o tufă trebuie aruncate la gunoi, niciodată pe o margine de drum, la baza unui gard viu sau într-o grămadă de compost care ar putea-o răspândi mai departe; acolo unde o tufă trebuie rărită, cormii în plus merită oferiți altui grădinar înainte de orice altceva.

Polenizatori și siguranța animalelor de companie

Florile tubulare se potrivesc vizitatorilor cu limbă lungă: albinele le lucrează pentru nectar în grădinile britanice, iar în America de Nord, unde planta este cultivată și ca ornamentală, colibrii sunt atrași de aceleași flori portocalii, în formă de trompetă. Baza de date ASPCA a plantelor toxice și netoxice nu conține nicio intrare proprie pentru montbretia sau crocosmia, deci nu există niciun statut oficial de toxicitate publicat, în niciun sens; ca la orice plantă cu cormi, este înțelept să descurajezi animalele de companie să sape și să roadă cormii, în loc să presupui că sunt complet lipsiți de risc.