Amarilis dungat

Un bulb vândut pur și simplu ca amarilis este foarte adesea un hibrid crescut parțial din Hippeastrum striatum, dar specia sălbatică este o plantă distinctă, care merită cultivată în felul ei propriu: un bulb brazilian care scoate primăvara o tulpină groasă, fără frunze, purtând flori deschise, în formă de pâlnie, roșu-portocalii, cu o dungă mai închisă la culoare de-a lungul mijlocului fiecărei petale. Nu este aceeași plantă cu Amaryllis belladonna, bulbul sud-african căruia îi aparține strict numele de Amaryllis, motiv pentru care cultivatorii și botaniștii țin acum cele două specii separate, sub nume de gen diferite. Plantați un bulb latent cu gâtul ieșind clar din substrat, oferiți-i un loc luminos și amânați udarea până când creșterea chiar apare, iar o primă tulpină de flori urmează de obicei în câteva săptămâni. Abilitatea mai grea este să faceți bulbul să înflorească din nou anul următor, ceea ce depinde de a-i oferi un repaus uscat adevărat odată ce frunzele se ofilesc toamna.

Hippeastrum, nu Amaryllis: lămurirea numelui

Genul Amaryllis conține doar două specii, ambele native din Africa de Sud, dintre care Amaryllis belladonna este cea cunoscută. Aproape tot ce se vinde în magazine drept bulbi de amarilis, inclusiv marile trompete dungate forțate pentru Crăciun, aparține de fapt genului Hippeastrum, un gen cu aproximativ nouăzeci de specii native din America Centrală și de Sud. Hippeastrum striatum este una dintre speciile sălbatice din spatele acestei confuzii: GBIF listează Amaryllis acuminata, Amaryllis crocata și alte câteva nume vechi de Amaryllis ca sinonime, o rămășiță din vremea când botaniștii amestecau bulbii sud-americani cu cei sud-africani. Plants of the World Online plasează aria ei nativă în estul și sudul Braziliei, într-un habitat tropical sezonier uscat, ceea ce explică într-o oarecare măsură de ce bulbul se descurcă atât de bine cu, și chiar are nevoie de, o perioadă anuală de uscăciune.

Plantarea bulbului: adâncime, mărimea ghiveciului și prima udare

Puneți bulbul într-un ghiveci doar puțin mai larg decât bulbul însuși, pentru că Hippeastrum înflorește mai bine cu rădăcinile ceva mai strâmtorate, și lăsați aproximativ treimea superioară, gâtul și umerii, ieșind clar din substrat, în loc să-l îngropați la ras cu suprafața. Un bulb plantat prea adânc, sau ținut constant umed la gât, este mult mai predispus la putrezirea fungică descrisă mai jos. După plantare, udați o dată pentru a așeza substratul, apoi amânați udarea până când chiar vedeți creștere, fie vârful unei frunze, fie tulpina florii ieșind prin gât; udarea abundentă a unui bulb gol, fără rădăcini, în acest stadiu, este un mod comun de a-l putrezi înainte să fi început măcar. Odată ce creșterea este pornită, udați suficient de generos ca substratul să se usuce puțin între ședințe, dar să nu se usuce complet.

Lumină și fertilizare pe parcursul sezonului cu frunziș

Oferiți ghiveciului un loc luminos, un pervaz de fereastră cu multă lumină, dar nu soare arzător de amiază prin geam, și rotiți-l la câteva zile, ca tulpina florii să crească dreaptă, nu aplecată puternic spre lumină. Afară, în climate calde, aceeași plantă preferă de fapt puțină umbră: University of Florida Extension notează că amarilisul plantat la soare direct, în grădina deschisă, tinde să se îngălbenească, și se descurcă cel mai bine la umbră ușoară, pestriță, cum ar fi sub coroana înaltă a copacilor. Odată ce florile se ofilesc, tăiați tulpina consumată până la gâtul bulbului, dar lăsați neatinse frunzele lungi, în formă de curea, pentru că acel frunziș care durează toată vara este cel care reconstruiește bulbul pentru florile anului viitor. Fertilizați săptămânal cu un îngrășământ lichid echilibrat pe parcursul acestei perioade cu frunziș, oprindu-vă doar când începe repausul de mai jos.

Repausul uscat și răcoros care forțează florile anului viitor

Hippeastrum striatum nu va reînflori automat, așa cum fac multe plante de interior; săriți peste repaus și de obicei doar va face din nou frunze anul următor. La începutul toamnei, pe măsură ce frunzele încep să se îngălbenească de la sine, opriți udarea și fertilizarea și lăsați frunzișul să se ofilească complet. RHS recomandă apoi păstrarea bulbului la răcoare, în jur de 13°C, și practic uscat timp de opt până la zece săptămâni, fie lăsat în ghiveciul lui, într-o cameră de rezervă sau garaj slab luminate, fie ridicat și depozitat gol. Doar odată ce acest repaus și-a urmat cursul, bulbul trebuie mutat înapoi la căldură, lumină și apă, moment în care o tulpină nouă de flori, nu mai multe frunze, este primul semn de creștere mai probabil.

Afară, în grădini fără îngheț, din Florida până în Hawaii

Acolo unde iernile rămân practic fără îngheț, această specie poate trăi afară tot anul, ca bulb de grădină, nu ca plantă de ghiveci adusă înăuntru pentru lunile reci. University of Florida Extension descrie amarilisul cultivat afară tot anul, în grădinile din Florida, cu frunziș tăiat de îngheț doar în comitatele nordice ale statului. Specia a mers mai departe decât cultura, în unele locuri: Flora of the Hawaiian Islands a Smithsonianului consemnează Hippeastrum striatum ca naturalizat pe Kauai, Maui, Molokai, Lanai și Hawaii, bulbi scăpați care supraviețuiesc bine, mult în afara oricărei grădini. Acolo unde gerul de iarnă adevărat este obișnuit, nimic din toate acestea nu se aplică, iar bulbul trebuie să revină într-un ghiveci pentru lunile cele mai reci.

Înmulțirea prin bulbili

Lăsat în pământ sau într-un ghiveci mare câțiva ani, un bulb de Hippeastrum striatum produce bulbili mici la bază, iar aceștia sunt modul rapid, sigur, de a obține o nouă plantă identică, în loc să pariați pe sămânță. RHS recomandă separarea bulbililor înrădăcinați la replantare și creșterea lor individuală, într-un substrat bine drenat, la o temperatură caldă și constantă, fără a-i forța într-un repaus latent în primul sau al doilea an, pentru că un bulb tânăr trebuie să continue să crească în mărime, nu să înflorească devreme. Crescuți așa, bulbilii ajung de obicei la mărimea de înflorire în trei până la patru ani, mai devreme decât bulbii crescuți din sămânță, care durează și mai mult și nu reproduc în mod fiabil culoarea sau dungile plantei-mamă.

Dăunători și boli: musca bulbilor de narcisă, păduchii țestoși lânoși și pata roșie

Bulbii lăsați afară peste vară sunt cei mai expuși riscului de la musca bulbilor de narcisă, ale cărei adulte seamănă cu niște bondari mici, păroși, și depun ouă la gâtul bulbului; larva rezultată sapă tuneluri în bulbul însuși, iar o plantă infestată apare de obicei anul următor doar cu câteva frunze subțiri, ca de iarbă, și fără nicio tulpină de flori. Păduchii țestoși lânoși sunt problema mai comună de interior, adunându-se în pete albe, bumbăcoase, acolo unde bazele frunzelor se suprapun; University of Florida Extension îi listează printre dăunătorii obișnuiți ai amarilisului, iar o infestare ușoară poate fi de obicei ștearsă cu un tampon de vată înmuiat în alcool sanitar, înainte să se răspândească. Boala de urmărit este pata roșie, numită și arsura frunzei, provocată de ciuperca Stagonospora curtisii: pete roșiatic-brune apar pe bulb, frunze sau tulpina florii, răspândindu-se cel mai repede în condiții reci, umede, cu circulație slabă a aerului. Plantarea bulbului cu gâtul expus, nu îngropat, și ferirea frunzișului de apă, sunt principalele moduri de a împiedica ciuperca să se instaleze de la bun început.

Toxicitate pentru animale de companie

ASPCA listează această plantă, sub numele popular Barbados lily, ca toxică atât pentru câini, cât și pentru pisici, cu licorina și alcaloizii înrudiți ca principiu toxic, iar bulbul purtând de departe cea mai mare concentrație. Ingerarea provoacă de obicei vărsături, salivare și diaree, iar ASPCA notează că mâncarea unei cantități mai mari poate escalada spre tremurături, tensiune arterială scăzută și aritmii cardiace, așa că un bulb latent lăsat acolo unde un câine sau o pisică care mestecă poate ajunge la el merită mutat din raza lor, mai ales în săptămânile în care bulbul stă gol, cu rădăcinile expuse, imediat după plantare sau ridicare.