Mușcată zonată

Mușcata vândută la ladă în fiecare primăvară, planta care umple jardinierele și ghivecele de verandă în bile dense de roșu sau roz, nu este deloc un Geranium rezistent: este Pelargonium hortorum, un hibrid sensibil la ger, pe care grădinarii l-au scurtat în „geranium” încă din epoca victoriană. Vrea o zi întreagă de soare direct și un ghiveci sau un strat care drenează suficient de repede pentru ca compostul să se usuce corect între udări, întrucât, ținute umede, tulpinile putrezesc, iar frunzele inferioare dezvoltă mucegai gri, moale, înainte ca orice altceva să meargă prost. Deflorește tulpini florale întregi, nu floricele individuale, hrănește-o pe parcursul sezonului de creștere, iar o singură plantă continuă să producă capitule florale rotunjite din primăvara târzie până la primul ger puternic. Fiecare parte a ei este toxică pentru pisici și câini, așa că ține ghivecele departe de un animal de companie care mestecă.

Un hibrid crescut, fără casă în sălbăticie

Plants of the World Online listează Pelargonium hortorum drept o nothospecie, termenul pentru un hibrid suficient de stabil pentru a purta propriul nume: a apărut din încrucișări între Pelargonium zonale, nativ din Provincia Cape a Africii de Sud până în KwaZulu-Natal, și Pelargonium inquinans, nativ din Mpumalanga până în Provincia Estică a Capului. Fiindcă este o încrucișare crescută în grădină, nu o specie evoluată de la sine, nu are arie nativă; clasificarea acceptată de GBIF o plasează în Geraniaceae, familia geraniilor, sub genul Pelargonium, în ordinul Geraniales, un gen complet diferit de Geranium, cel rezistent, temperat, care împarte numele comun. Cuvântul „zonat” se referă la banda închisă la culoare, în formă de potcoavă, care traversează fiecare frunză rotunjită, variind de la o nuanță bronz slabă până la un inel aproape negru, în funcție de soi; este un semn normal de identificare al acestui hibrid, nu o problemă de nutrienți. Un nume mai vechi, Pelargonium monstrum, apare uneori pe etichete foarte vechi de plante, pentru aceeași încrucișare.

Soiuri crescute din sămânță și cultivare din butași

Două metode de producție distincte alimentează mușcatele vândute în fiecare primăvară. Soiurile de sămânță F1, crescute pentru înflorire uniformă, rapidă, germinează în una până la trei săptămâni la 21-24°C, potrivit University of Florida IFAS Extension, și de obicei ajung la înflorire până la începutul verii, dintr-un semănat de sfârșit de iarnă; tind să treacă cu vederea căldura de vară și sunt tipul cel mai des vândut în alveole. Cultivarele crescute din butași, sau vegetative, precum Ginger Rogers sau Vancouver Centennial, sunt clonate dintr-o plantă-mamă denumită, așa că fiecare plantă cu acel nume este genetic identică, spre deosebire de un soi de sămânță, care arată o oarecare variație de la o plantă la alta. Cultivarele vegetative costă de obicei mai mult și sunt tipul care merită păstrat peste iarnă sub formă de butași, întrucât un soi de sămânță nu va reveni constant identic din propriile semințe.

Soare direct și un compost care se usucă între udări

RHS este specific în privința atât a luminii, cât și a apei: soare direct până la umbră parțială, într-un loc adăpostit, cu orientare spre sud, vest sau est, și udare moderată din primăvară până vara și rară iarna, lăsând mereu compostul să se usuce între udări. În practică asta înseamnă verificarea ghiveciului prin pipăit, nu udarea după un program fix: o plantă care se ofilește ușor între udări și își revine în decurs de o oră este tratată corect, în timp ce una care rămâne moale după udare, sau ale cărei frunze inferioare îngălbenesc și cad, stă de obicei prea umedă. Udarea excesivă, nu insuficientă, ucide majoritatea mușcatelor zonate: compostul îmbibat cu apă aduce putrezirea tulpinii și a rădăcinilor, iar pe vreme răcoroasă și umedă simptomul clasic este mucegaiul gri care acoperă florile deteriorate și țesutul moale al tulpinii. Un ghiveci cu o gaură de drenaj generoasă contează mai mult pentru această plantă decât pentru majoritatea anualelor de bordură.

Hrănirea pentru înflorire neîntreruptă

Recomandarea RHS cere o hrănire lichidă echilibrată pe parcursul sezonului de creștere, trecând la o formulă bogată în potasiu, tipul vândut pentru roșii, odată ce începe înflorirea, întrucât potasiul favorizează florile în detrimentul creșterii foliare. University of Florida IFAS Extension face aceeași observație din direcția opusă: frunzele îngălbenite și o plantă care se blochează în plină vară înseamnă de obicei că hrănirea a fost întreruptă, nu că e vorba de un dăunător sau o boală. O hrănire diluată săptămânală, alături de udare, mai degrabă decât o singură doză cu eliberare lentă la plantare, menține capitulele florale apărând pe parcursul celor mai fierbinți săptămâni de vară, când o plantă nehrănită scoate mai ales frunze.

Deflorirea întregii tulpini florale

Fiecare capitul rotunjit stă pe propria tulpină lungă, fără frunze, iar RHS recomandă îndepărtarea întregii tulpini ofilite, până la bază, nu ciupirea floricelelor moarte individuale, întrucât tulpina în sine nu mai are muguri de deschis. Ruperea sau tăierea tulpinii aproape de locul unde se întâlnește cu tulpina principală, făcută la câteva zile pe parcursul verii, menține o plantă cu aspect constant înflorit, în loc să alterneze între o înflorire deplină și o etapă intermediară neîngrijită. RHS mai recomandă ciupirea vârfurilor de lăstari la plantele tinere, primăvara sau la începutul verii, ceea ce forțează ramificarea laterală și produce o plantă mai plină decât una lăsată să crească pe o singură tulpină înaltă.

Iernarea: tăiată scurt și ținută aproape uscată, sau butași proaspeți

Clasificată H2 de RHS, tolerantă până la 1-5°C, dar nesupraviețuind unui ger real, Pelargonium hortorum trebuie adusă în interior sau într-o seră înainte de primul ger, oriunde iernile coboară sub acest prag. Calea tradițională este să ridici planta, s-o tai cu aproximativ o treime, și s-o depozitezi aproape uscată, într-un loc răcoros, ferit de ger, rezonabil de luminos, peste iarnă, udând doar atât cât să împiedici uscarea completă a compostului; creșterea și udarea reîncep împreună primăvara, când planta poate fi tăiată din nou și replantată. Alternativa mai sigură, mai ales pentru o plantă devenită lemnoasă, este să renunți complet la iernarea plantei-mamă și să iei în schimb butași proaspeți la sfârșitul verii: butași cu trei noduri, înrădăcinați în vermiculit sau un amestec ușor pentru ghivece, potrivit University of Florida IFAS Extension, iernează ca plante mici, ușor de îngrijit, pe un pervaz luminos, și revin afară odată ce a trecut ultimul îngheț.

Rugina mușcatei și musculița albă

Rugina mușcatei este boala de urmărit, în special la plantele care iernează sub sticlă: RHS descrie pete galbene mici pe fața superioară a frunzei, cu pustule pulverulente, brun-închise, dedesubt, mai grave în condiții răcoroase și umede și capabile să defolieze o plantă într-un an nefavorabil, deși sporii ei au nevoie de frunze umede pentru a germina. Îndepărtarea și eliminarea promptă a frunzelor infectate, și udarea solului, nu a frunzișului, sunt principalele metode de control, întrucât nu există leac odată ce o frunză este infectată. Musculița albă, în principal musculița albă de seră Trialeurodes vaporariorum, este cel mai frecvent dăunător: insecte albe minuscule zboară într-un nor când o frunză este tulburată și lasă în urmă miere lipicioasă, iar recomandarea RHS pentru musculița albă de seră, capcane lipicioase galbene și viespea parazită Encarsia formosa sub sticlă, se aplică la fel de bine și aici. Tripșii, larvele de gărgăriță a viței de vie din compost, cicadele și păduchii țestoși de rădăcină completează lista de dăunători înregistrată de RHS pentru acest hibrid.

Toxică pentru pisici și câini

ASPCA listează geraniumul, o intrare care acoperă speciile de Pelargonium, inclusiv acest hibrid, drept toxic pentru câini, pisici și cai, cu geraniolul și linaloolul drept principii toxice, iar vărsăturile, pierderea apetitului, depresia și iritația pielii ca semne de expunere. Asta face ca fiecare parte a plantei să fie interzisă unui animal de companie care mestecă, nu doar florile, iar o jardinieră sau un coș suspendat aflat la îndemâna unei pisici reprezintă expunere suficientă pentru ca o mușcătură curioasă să provoace o problemă. Semnele se rezolvă de obicei cu îngrijire de susținere odată ce planta este scoasă din raza de atingere, dar ASPCA recomandă apelarea unui veterinar sau a centrului ASPCA de control al otrăvirilor animalelor, dacă un animal a mâncat o cantitate semnificativă.