Ciocul-berzei

O plantă joasă, dantelată, cu tulpini roșietice și sârmoase și flori mici, roz, cu cinci petale, care degajă un miros puternic, neplăcut, în clipa în care o frunză este strivită: această combinație într-o bordură umbrită, pe o alee cu pietriș sau într-o crăpătură de zid este aproape întotdeauna Geranium robertianum, numit în mod obișnuit ciocul-berzei. Clasificarea acceptată de GBIF îl plasează în familia Geraniaceae, genul Geranium, și este cu adevărat una dintre cele mai ușoare buruieni din grădină de tratat: întreaga plantă se ridică de obicei dintr-o singură tragere. Dacă merită smulsă și cât de urgent depinde de unde a apărut și, în anumite părți ale Statelor Unite, de ce spune legea comitatului.

Identificarea ciocului-berzei: tulpini roșii, frunze dantelate, flori roz

Frunzele sunt adânc divizate în trei lobi principali, dându-i fiecăreia un aspect dantelat, aproape ferigos, și stau pe tulpini acoperite cu peri fini, care variază de la verde la un roșu distinct, adâncindu-se și mai mult în locuri uscate sau însorite sau pe măsură ce sezonul înaintează spre toamnă. Florile sunt mici, în jur de un centimetru diametru, cu cinci petale roz până la roz-violet, ocazional albe, și continuă să apară din primăvară până toamna, nu dintr-un singur val scurt. Întreaga plantă are un port întins, ramificat, nu unul erect, și crește la aproximativ 40 cm înălțime și lățime cel mult, deși o plantă înrădăcinată într-o crăpătură uscată de zid va rămâne mult mai mică.

Un Geranium adevărat, nu un Pelargonium de grădină

Numele provoacă o confuzie constantă: plantele înflorite, roșii sau roz aprins, vândute în centrele de grădinărit și coșurile suspendate drept „mușcate” sau „geranium”, sunt aproape întotdeauna Pelargonium, un gen înrudit, dar separat, format în mare parte din specii sud-africane sensibile la ger, care trebuie aduse în interior înainte de îngheț. Ciocul-berzei este un Geranium adevărat, genul care dă întregii familii numele comun „cioc de cocor”, după capsula lungă, cu cioc, comună ambelor genuri. Distincția nu este doar o curiozitate taxonomică. Contează pentru îngrijire, întrucât ciocul-berzei este o plantă sălbatică, complet rezistentă, autosemănătoare, anuală sau bienală, nu o plantă delicată la ghiveci, și contează pentru verificarea toxicității, întrucât o căutare pentru toxicitatea „geranium” va găsi de obicei date despre Pelargonium, nu despre această specie.

De ce este numit „stinky Bob”

Rupe o tulpină sau strivește o frunză între două degete, iar mirosul este imediat: un iz puternic, mosc, ușor vulpin, motivul pentru care planta este poreclită „stinky Bob”, un nume folosit suficient de des în nord-vestul Pacificului american încât a devenit acolo eticheta mai comună decât „ciocul-berzei” însuși. Mirosul este cel mai puternic într-o zi caldă sau imediat după ce frunzișul este vătămat, fie prin plivit, fie prin călcat în picioare, fie doar prin atingerea în trecere a unui pâlc de pe o cărare, și se estompează rapid odată ce materialul tăiat se usucă.

Catapulta de semințe: cum devine o plantă mai multe

Ca și alți membri ai familiei geraniilor, ciocul-berzei formează semințe într-o capsulă cu formă lungă, cu cioc. La maturitate, țesutul ciocului se desface brusc și expulzează cu forță semințele minuscule, care călătoresc până la 6 metri de planta-mamă. Acest mecanism singular explică majoritatea a ceea ce este frustrant la această buruiană: rozete noi apar împrăștiate pe o alee cu pietriș, îndesate în crăpături de zid, la distanță considerabilă de orice smoc-sursă evident, sau presărate printr-o bordură, pentru că fiecare capsulă este practic o mică catapultă autoîncărcată, nu o sămânță care pur și simplu cade la baza plantei.

Rădăcinile superficiale fac din smulsul manual cel mai bun control

Sistemul de rădăcini este fibros și superficial, nu un singur pivot adânc, așa că apucarea plantei ferm aproape de bază și tragerea o ridică de obicei curat, în întregime, mai ales din sol umed. RHS precizează clar că nu este nevoie de erbicid: smulsul manual, sau sapatul într-o zi caldă și uscată înainte ca semințele să se formeze, o ține sub control, iar un strat de mulci de aproximativ 8 cm adâncime sufocă orice răsad care încă germinează din semințele răspândite în sezoanele anterioare. Cel mai util obicei, de departe, este smulgerea plantelor înainte ca semințele să se coacă, întrucât asta elimină dintr-o dată întreaga generație catapultată următoare, în loc s-o lași să se răspândească.

Când e bine să o lași în pace

Nu orice pâlc trebuie smuls. RHS include ciocul-berzei pe lista sa de plante pentru polenizatori, iar florile ei atrag bondari și fluturi pe parcursul unui sezon de înflorire mult mai lung decât reușesc majoritatea perenelor de bordură. Este și una dintre puținele plante care va menține un covor verde de sol în cele mai uscate și incomode colțuri umbrite, crăpătura din zid sau petecul uscat de sub un gard viu, unde plantele de bordură de obicei nu reușesc să se stabilească. Lăsată într-un colț sălbatic, la baza unui gard viu sau într-un pietriș neplantat cu altceva, își merită locul; smulsă dintr-o bordură activ cultivată înainte de a face semințe, nu provoacă niciun rău în ambele cazuri. Plantele care merită eliminate la vedere sunt cele deja înflorite într-un strat menit să rămână ordonat.

O buruiană oficial reglementată în nord-vestul Pacificului american

În aria sa nativă din lumea veche temperată, ciocul-berzei este pur și simplu o floare sălbatică obișnuită a gardurilor vii și a terenurilor umbrite. În Statele Unite, lucrurile stau diferit în anumite locuri: WSU Hortsense o listează drept buruiană nocivă de clasa B, atât în Washington, cât și în Oregon, notând că este capabilă să se răspândească în pădure netulburată și să înlocuiască plantele native, și că managementul poate fi impus prin legea comitatului. Grădinarii din nord-vestul Pacificului care cântăresc dacă să lase un pâlc pentru valoarea lui pentru polenizatori ar trebui să verifice regulile locale privind buruienile nocive înainte de a decide s-o tolereze, întrucât calculul care funcționează într-un gard viu european nu se aplică automat unei populații introduse în subarboretul unei păduri din Cascade.

Este ciocul-berzei toxic pentru animale de companie sau oameni?

ASPCA nu are o listare pentru Geranium robertianum nominal. Intrarea sa „Geranium”, marcată toxică pentru câini, pisici și cai, este din punct de vedere științific Pelargonium spp., același „mușcata” de florărie discutat mai sus, nu această plantă. Fără o evaluare ASPCA dedicată ciocului-berzei în sine, răspunsul onest este că toxicitatea lui pentru animalele de companie este neconfirmată, nu dovedită sigură, așa că merită ținuți departe de ea câinii și pisicile curioase, care ar putea-o mânca în cantitate, și contactat un veterinar dacă un animal consumă o cantitate mare, aceeași precauție care merită aplicată oricărei plante de grădină necatalogate.