Stenotaphrum secundatum

Brazdele sau butașii de Stenotaphrum secundatum se înrădăcinează cel mai repede atunci când stolonii sunt presați ferm în sol umed și menținuți umezi până apare creșterea nouă, de obicei în două-trei săptămâni pe vreme caldă. Este o graminee de gazon de sezon cald, stoloniferă, identificată prin frunze late, cu vârf rotunjit, îndoite la bază, care se răspândește exclusiv prin stoloni de suprafață, nu printr-o coroană fixă. GBIF înregistrează numele acceptat drept Stenotaphrum secundatum (Walter) Kuntze, din familia gramineelor (Poaceae), iar denumirile comune folosite în limba engleză, St. Augustine grass, buffalo grass și Augustine grass, se referă toate la aceeași plantă. Este cultivată cu un singur scop, un gazon dens și jos, iar aproape fiecare problemă pe care o dezvoltă își are originea în tunsul prea scurt, udarea insuficientă sau plantarea într-o zonă prea rece sau prea solicitată pentru ea.

Plantată din brazde sau butași, niciodată din sămânță

Spre deosebire de iarba bermudă sau păiușul înalt, Stenotaphrum secundatum nu are sămânță viabilă comercial. Texas A&M AgriLife Extension listează brazda, butașii înrădăcinați și fragmentele de stolon drept singurele metode de înființare, pentru că specia produce rar sămânță fertilă, iar puținul pe care îl produce nu se comercializează la scară largă. Butașii, mici pătrate de gazon deja înrădăcinate, sunt presați în găuri dispuse în grilă pe sol gol și lăsați să se răspândească prin stoloni până se unesc între ei, de obicei într-un singur sezon de creștere; brazda oferă acoperire instantanee, la un cost mai ridicat. Oricare ar fi metoda, gazonul nou plantat are nevoie de udare ușoară, zilnică, în primele una-două săptămâni, pentru ca marginile tăiate ale stolonilor să nu se usuce înainte de a se înrădăcina.

Aria de origine și unde se răspândește natural

Plants of the World Online listează aria de origine ca sud-estul Statelor Unite, spre est și sud prin America de Sud, și separat vestul tropical al Africii, până în Ciad, o distribuție naturală neobișnuit de largă și discontinuă pentru o singură specie de graminee de gazon. NC State Extension Gardener Plant Toolbox descrie habitatul ei natural ca plaje nisipoase, marginile mlaștinilor și lagunelor, cursuri de apă și lacuri insulare, mlaștini sărate și margini de drum, toate terenuri joase, umede, nisipoase, aproape de coastă. Această origine explică de ce plantei îi merge cel mai bine, în cultură, în aceleași condiții: soluri de coastă și din sud-est care rămân umede, nu câmpiile uscate din interior, unde domină în schimb iarba bermudă și buffalograss-ul.

Înălțimea de tuns: tunsul prea scurt se întoarce împotriva gazonului

Ghidurile de extensie universitară sunt consecvente în privința menținerii lamei de tuns sus. Texas A&M AgriLife Extension recomandă 6-7,5 cm pentru soiurile standard la soare, crescând la 7,5-9 cm la umbră, și avertizează să nu se îndepărteze mai mult de o treime din lama frunzei la o singură tundere. Clemson HGIC oferă un interval similar pentru Caroline, 7,5-10 cm pentru soiurile standard și circa 6 cm pentru tipurile pitice, din nou mai mult la umbră. Tunsul gazonului sub aceste înălțimi expune stolonii la stres provocat de soare și căldură, încetinește refacerea și este unul dintre cele mai rapide moduri de a deschide gazonul atât către boala petei mari, cât și către ploșnițele chinch din sud.

Motivul pentru care este ales: toleranța la umbră

Stenotaphrum secundatum își câștigă locul în gazoanele din sud mai ales datorită a ceea ce se întâmplă acolo unde copacii blochează soarele. NC State Extension Plant Toolbox o numește cea mai tolerantă la umbră dintre gramineele de gazon de sezon cald obișnuite, capabilă să mențină o densitate rezonabilă la umbră parțială sau pestriță, acolo unde iarba bermudă și zoysia se răresc și mor. Această toleranță este relativă, nu absolută: are în continuare nevoie de soare zilnic, semnificativ, pentru a rămâne densă, iar recomandarea de a tunde mai sus, la 7,5-9 cm în loc de 6 cm, în zonele umbrite, există tocmai pentru că o plantă umbrită are deja mai puțină energie disponibilă, iar un tuns agresiv, adăugat luminii scăzute, agravează stresul.

Ploșnițele chinch din sud, dăunătorul cu acțiune cea mai rapidă

Clemson HGIC identifică ploșnița chinch din sud drept principalul dăunător al Stenotaphrum secundatum, aceasta sugând seva de la baza frunzelor și injectând o toxină care îngălbenește și ucide porțiuni de gazon, daunele apărând cel mai repede pe gazoanele deja stresate de secetă sau căldură. Aceeași fișă tehnică oferă un prag de tratament de aproximativ 215-270 de ploșnițe pe metru pătrat înainte ca insecticidul să fie justificat, prag stabilit prin despărțirea ierbii la marginea unei porțiuni îngălbenite și verificarea stratului de resturi vegetale, nu prin ghicire după decolorare. Pentru că stresul de secetă accelerează daunele, menținerea gazonului udat corespunzător pe timpul verii face parte, ea însăși, din gestionarea ploșniței chinch, nu este o sarcină separată.

Pata mare și pata cenușie a frunzelor

Cele două boli pe care Clemson HGIC le semnalează cel mai des la această specie sunt pata mare (large patch, numită anterior brown patch) și pata cenușie a frunzelor. Pata mare este o boală fungică cea mai activă pe vreme răcoroasă și umedă de primăvară și toamnă, nu în arșița verii, iar Clemson notează că tunsul fie prea scurt, fie prea lung o agravează: prea scurt stresează gazonul, iar prea lung încetinește uscarea frunzelor și menține umiditatea în masa vegetală. Pata cenușie a frunzelor, în schimb, este favorizată de condiții calde, umede și ploioase și este agravată de un exces de îngrășământ cu azot, care forțează o creștere moale, predispusă la boli. Ambele se gestionează practic la fel: înălțime corectă de tuns, udare dimineața, astfel încât frunzele să se usuce până seara, și evitarea aplicărilor mari de azot în perioada activă a bolii.

Acumularea de resturi vegetale și când se scarifică

Stenotaphrum secundatum are o tendință peste medie de a acumula resturi vegetale, stratul de tulpini și rădăcini nedescompuse dintre frunzele verzi și suprafața solului. Clemson HGIC recomandă scarificarea odată ce acest strat depășește aproximativ 1,3 cm, pentru că peste această grosime începe să blocheze aerul, apa, îngrășământul și pesticidele să ajungă la sol. Texas A&M AgriLife Extension stabilește un prag de lucru mai ridicat, de aproximativ 1,9 cm, și recomandă îndepărtarea lui treptată, cu o mașină de scarificat vertical sau prin tuns foarte scurt, în aprilie sau mai, cât timp iarba crește activ și se poate reface rapid. Fertilizarea și udarea abundente accelerează amândouă formarea stratului de resturi vegetale, așa că un gazon forțat pentru culoare are nevoie de verificări de scarificare mai frecvente, nu mai rare.

Repausul de iarnă și unde eșuează

Fiind o graminee de sezon cald, Stenotaphrum secundatum intră în repaus odată cu primele valuri puternice de frig; Texas A&M AgriLife Extension descrie cum se îngălbenește sau se brunifică pe durata repausului de iarnă, în zonele mai reci ale ariei sale din Texas, și reverdește din nou odată ce solul se încălzește primăvara, ceea ce este normal și nu un semn că gazonul a murit. NC State Extension Publications o clasează drept cea mai puțin rezistentă la frig dintre gramineele de gazon de sezon cald obișnuite, motiv pentru care eșuează complet la nord de zonele mai blânde ale zonei USDA 7 și nu este plantată ca gazon în zona de tranziție sau mai la nord, unde se folosesc în schimb păiușul înalt sau zoysia. Eșuează, de asemenea, indiferent de climă, oriunde gazonul este supus unui trafic pietonal sau auto intens sau rămâne fără irigare pe timpul unei veri secetoase, întrucât toleranța slabă la uzură și toleranța slabă la secetă sunt două dintre punctele sale slabe cele mai constante, în toate sursele de extensie care o abordează.