Barca lui Moise

Tradescantia spathacea formează o rozetă strânsă de frunze rigide, în formă de sabie, verde-lucios deasupra și mov-închis pe dedesubt, cu flori mici, albe, cu trei petale, ascunse în interiorul unor bractee mici, mov, în formă de barcă, aproape de bază. Vândută zeci de ani sub vechiul ei nume, Rhoeo, sau ca floare-de-barcă și planta-stridie, vrea lumină indirectă puternică pentru a-și păstra spatele mov închis, sol care se usucă la suprafață între udări și un loc care nu coboară niciodată sub aproximativ 10°C. Se înmulțește producând lăstari în jurul bazei, nu prin alergare, așa că o singură rozetă devine încet un grup de rozete în același ghiveci.

De la o rozetă din Caraibe la Rhoeo și înapoi la Tradescantia

Specia este nativă din sudul Mexicului și Guatemala, potrivit Plants of the World Online, unde crește ca subarbust jos, în habitat tropical umed. Botaniștii au descris-o sub mai multe nume începând din secolul al XVIII-lea: și-a petrecut o mare parte din secolul XX ca Rhoeo discolor și apoi Rhoeo spathacea, numele încă tipărit pe multe etichete mai vechi de plante și de pepinieră, înainte ca taxonomii să reintegreze Rhoeo în Tradescantia. Baza de date actuală a GBIF listează Tradescantia spathacea Sw. drept numele acceptat, cu Rhoeo discolor, Rhoeo spathacea și mai multe nume mai vechi, precum Ephemerum bicolor, înregistrate drept sinonime, nu specii separate. Dacă o etichetă încă scrie Rhoeo, este aceeași plantă, nu una diferită.

Lumina este ce păstrează mov-ul închis

Specia tolerează soare direct până la umbră parțială în exterior, dar în interior se descurcă cel mai bine în lumină puternică, filtrată, la câțiva pași distanță de o fereastră orientată spre sud sau vest, nu în soare direct de amiază, care poate arde vârfurile frunzelor chiar și prin geam. Lumina este și ceea ce determină culoarea frunzelor: o plantă împinsă într-un colț slab luminat încetează să producă frunze noi cu aceeași intensitate a mov-ului pe partea inferioară, iar întreaga rozetă începe să se alungească și să se subțieze, în loc să rămână compactă. Formele pestrițe sunt și mai avide de lumină, întrucât dungile crem și roz se estompează cel mai repede la lumină slabă, cu mult înainte ca spatele verde simplu să o facă.

Udare și sol

Lasă primii câțiva centimetri ai amestecului să se usuce înainte de a uda din nou, apoi udă din belșug și lasă apa să se scurgă; frunzele groase, cărnoase, rețin suficientă rezervă încât planta tolerează o udare ratată mult mai bine decât tolerează un ghiveci care rămâne umed, ceea ce este modul mai frecvent în care o pierzi. Redu udarea și mai mult odată ce creșterea încetinește iarna. Un amestec de plantare bine drenat sau un lut nisipos, tipul vândut ca substrat universal sau pentru plante de interior, i se potrivește mai bine decât un amestec greu, care reține umezeala; un ghiveci de plastic cu mai multe găuri de drenaj, sau teracotă neglazurată dacă în cameră este umed, ține rădăcinile ferite de umezeală stagnantă între udări.

Ține-o peste 10°C

RHS clasifică această specie H1b, ceea ce înseamnă că are nevoie de un minim de aproximativ 10 până la 15°C și nu suportă deloc înghețul; în exterior supraviețuiește tot anul doar în zonele de rezistență USDA 9a-11b. Oriunde e mai frig, trebuie adusă înăuntru sau într-o seră încălzită cu mult înainte de primele nopți reci, deoarece un frig pe care această plantă sensibilă nu-l trece cu vederea apare mai întâi sub formă de pete înnegrite, moi, pe frunzele inferioare. Odată adusă în interior pentru iarnă, hrănirea se oprește, iar udarea scade până când planta își reia creșterea odată cu zilele mai lungi de primăvară.

Alegerea unui soi

Specia simplă are frunze verzi uniforme, cu spatele mov constant, dar majoritatea a ceea ce vând azi pepinierele este o formă pestriță. 'Tricolor', vândută și sub numele 'Sitara', suprapune dungi crem, roz și verzi de-a lungul feței fiecărei frunze, păstrând totodată aceeași față inferioară mov-închis; RHS listează mai multe clone strâns înrudite sub nume precum 'Vittata' și 'Concolor', care variază în principal în funcție de cât de mult crem sau roz apare pe fondul verde. Formele pestrițe rămân mai compacte și mai colorate la lumină puternică și tind să revină spre verde simplu în aceleași condiții de lumină slabă care ar alungi pur și simplu specia obișnuită.

Înmulțirea din lăstari și butași

Cel mai simplu mod de a obține o plantă nouă este să detașezi unul dintre lăstari, rozetele mici care se formează în jurul bazei unui smoc matur, odată ce are câteva rădăcini proprii, și să-l plantezi separat în același amestec bine drenat ca planta-mamă. O rozetă poate fi înmulțită și prin tăierea vârfului, cu o bucată scurtă de tulpină atașată, și lăsarea tăieturii să se usuce o zi înainte de a o pune într-un amestec abia umezit, unde înrădăcinează în săptămânile următoare. Oricare dintre metode sare peste calea mai lentă a semănatului și produce o plantă identică cu planta-mamă, inclusiv modelul de pestrițare.

Florile în formă de barcă ce i-au dat numele

Numele comune floare-de-barcă și barca lui Moise vin amândouă de la flori: mici, cu trei petale și albe, stau învăluite în interiorul unei perechi de bractee mov, îndoite, în formă de barcă, jos, la axilele frunzelor, apărând intermitent pe parcursul sezonului de creștere, nu dintr-o singură dată. Sunt ușor de trecut cu vederea pe fondul frunzișului mov și nu sunt principala atracție a plantei, dar sunt detaliul care i-a dat ambele nume comune.

Sevă, toxicitate și unde devine invazivă

Manevrează această plantă cu mănuși: RHS o listează drept alergen cutanat, iar extensia universitară a North Carolina State University notează că seva provoacă usturime și dermatită de contact, cu iritație a gurii și gâtului, greață și vărsături, dacă o persoană mestecă frunzele. ASPCA listează barca lui Moise drept toxică și pentru pisici și câini, așa că merită ținute lăstarii târâtori departe de un animal de companie care are obiceiul de a mesteca frunzișul. În afara ghivecelor, specia a devenit și o plantă problematică în climate calde: evaluarea IFAS a Universității din Florida o clasifică drept invazivă și nerecomandată pentru plantare în stat, iar proiectul Pacific Island Ecosystems at Risk al Universității din Hawaii o clasifică drept buruiană cu risc ridicat, naturalizată pe mai multe insule, unde rozetele ei dense acoperă solul pădurii și înăbușă răsadurile native. Într-un strat de grădină din Florida sau Hawaii, lăstarii excedentari sunt cel mai bine compostați, nu aruncați peste gard.