Porumb zaharat

În primele două săptămâni, un răsad de porumb zaharat arată ca un simplu fir de iarbă, apoi frunzele adevărate se desfac în evantai, iar tulpina se îngroașă vizibil. Zea mays este o iarbă anuală de sezon cald, nu o legumă în sens botanic, și aproape tot ce ține de cultivarea ei decurge de aici: are nevoie de căldură reală pentru a încolți, este polenizată de vânt, nu de insecte, iar o singură plantă sau un rând subțire, izolat, umple rareori un știulete cum trebuie. Dacă plantezi corect în bloc și menții hrănirea și udarea constante în perioada înspicării și apariției mătăsii, chiar și o primă încercare se încheie, de obicei, cu știuleți dulci, bine umpluți.

O singură iarbă la baza porumbului zaharat, porumbului de câmp și floricelelor

Conform GBIF, Zea mays L. aparține familiei Poaceae, genului Zea, ordinului Poales, fiind numele acceptat pentru o specie cu o listă lungă de sinonime istorice, printre care Mays americana și Thalysia mays. Plants of the World Online (Kew) înregistrează aria sa natală ca centrul și sud-vestul Mexicului până în vestul Guatemalei, unde strămoșul sălbatic, teosinte, mai crește și astăzi; cultura plantată azi în toată lumea este o formă domesticită, obținută din această iarbă sălbatică de-a lungul a mii de ani. Porumbul zaharat, cules și mâncat proaspăt de pe știulete, este doar una dintre formele aceleiași specii. Porumbul de câmp (tipurile dinte-de-cal și sticlos) se cultivă pentru boabe și hrană pentru animale, floricelele au un înveliș dur, care reține umiditatea și face bobul să pocnească la încălzire, iar porumbul ornamental se cultivă doar pentru știuleții colorați sau frunzișul dungat. Toate cresc la fel în grădină; doar recoltarea, sau momentul în care sunt lăsate pe tulpină, diferă.

Semănat pe sol cald și plantare în blocuri, nu în rânduri

Porumbul nu încolțește sigur în sol rece. RHS recomandă semănatul direct în grădină abia după ce solul depășește 10°C, iar acolo unde sezonul de vară este scurt, se recomandă în schimb semănatul în ghivece sau module adânci, câte o sămânță, la 18-21°C, cu circa trei săptămâni înainte de ultimul îngheț. Sămânța se pune la aproximativ 2,5 cm adâncime. Detaliul care îi surprinde pe grădinarii la prima experiență este dispunerea plantelor: fiind polenizat de vânt, cu polenul căzând din paniculul din vârf pe mătasea de mai jos, un singur rând lung pierde adesea polenul purtat de vânt înainte ca acesta să ajungă la mătase. Plantează în schimb în bloc, cu cel puțin trei sau patru rânduri scurte alăturate, la o distanță de circa 34-45 cm în ambele direcții, astfel încât polenul oricărei plante să ajungă pe vecinele ei, nu să se piardă în aer. O duzină de plante grupate în bloc se polenizează mult mai sigur decât aceeași duzină înșirată pe un singur rând.

Hrănire, udare și mușuroire

Porumbul este o cultură flămândă și însetată, raportat la dimensiunea sa. University of Maryland Extension recomandă încorporarea compostului în strat înainte de plantare, apoi fertilizarea suplimentară cu azot de două ori, o dată când plantele au 30-45 cm înălțime și din nou când apar paniculele; o plantă cu deficit de azot arată asta mai întâi prin frunzele inferioare palide, îngălbenite. Majoritatea serviciilor de consultanță agricolă recomandă un pH al solului între 6,0 și 6,5. Udarea contează cel mai mult în două momente: cât timp paniculele eliberează polen și cât timp mătasea este receptivă, iar știuleții se umplu, deoarece o perioadă secetoasă în oricare dintre aceste etape lasă știuleți cu goluri sau cu vârfuri neumplute. Pe măsură ce tulpinile cresc, mușuroirea, adică tragerea pământului în jurul bazei fiecărei plante, oferă rădăcinilor de sprijin care se dezvoltă deasupra solului o ancorare suplimentară împotriva vântului și a ploilor abundente; merită făcută o singură dată, când plantele au înălțimea genunchiului. Porumbul mai scoate și lăstari laterali, sau frați, jos pe tulpină, și, deși tentația de a-i rupe ca la lăstarii de roșii este mare, University of Maryland Extension notează că îndepărtarea lor a redus uneori, în teste, producția în loc să o îmbunătățească, așa că cea mai simplă abordare este să-i lași în pace.

Recoltarea, testul bobului lăptos și izolarea soiurilor supersweet

Coacerea nu se ghicește după calendar. Așteaptă până când mătasea se înnegrește și începe să se usuce, apoi dă la o parte o parte din pănuși și înțeapă un bob cu unghia: un lichid limpede înseamnă că știuletele este încă necopt, un lichid lăptos înseamnă că este gata, iar un lichid gros, păstos, înseamnă că a trecut de punctul optim. Știuleții culeși în stadiul lăptos au un gust vizibil mai dulce decât cei lăsați chiar și câteva zile în plus, deoarece zahărul din bob începe să se transforme în amidon pe măsură ce știuletele se coace, și chiar mai repede după cules. Soiurile supersweet, obținute pentru a-și păstra zahărul mai mult timp după recoltare, trebuie ținute la mare distanță de porumbul dulce obișnuit în timpul înfloririi. University of Maryland Extension recomandă o distanță de separare de circa 365 de metri sau eșalonarea semănatului la două săptămâni distanță, deoarece polenizarea încrucișată dintre cele două tipuri lasă știuleții supersweet păstoși în loc de dulci.

Cele trei surori și alte plante asociate

Tulpina înaltă și goală pe dinăuntru a porumbului este spalierul original din sistemul Celor Trei Surori, folosit de popoarele indigene din toată America: fasolea urcătoare crește pe tulpina de porumb în loc să aibă nevoie de propriul suport, în timp ce dovleacul, cu creștere întinsă, acoperă solul dintre plantele de porumb, umbrind buruienile și păstrând umiditatea în sol. Cele trei culturi pun cerințe diferite asupra solului, în loc să concureze direct, iar fasolea restituie o parte din azotul pe care porumbul îl consumă din abundență. Într-un strat mai mic, aceeași logică se aplică și fără o plantare completă în trei culturi: ferește vecinii iubitori de soare de umbra porumbului înalt și lasă o cultură joasă, întinsă, să folosească fâșia îngustă de sol pe care porumbul o lasă liberă.

Dăunători: păsări, mamifere, viermele știuletelui și sfredelitorul porumbului

Sămânța proaspăt semănată și răsadurile tinere sunt vulnerabile la limacși, care pot distruge complet un răsad într-o noapte sau două, așa că merită aplicate din timp metodele obișnuite de combatere a limacșilor. Odată ce știuleții se îngroașă, RHS enumeră păsările, șoarecii, șobolanii și, în Marea Britanie, bursucii printre animalele care atacă un știulete în curs de coacere, cel mai bine ținute la distanță cu plase sau garduri, nu cu tratamente; în America de Nord, ratonii joacă același rol. Viermele știuletelui de porumb și sfredelitorul european al porumbului sunt insectele cel mai des asociate cu știuleții deteriorați în grădinile din America de Nord: omizile viermelui știuletelui coboară prin canalul mătăsii pentru a se hrăni la vârful știuletelui, în timp ce larvele sfredelitorului sapă galerii în interiorul tulpinii, uneori făcând-o să se frângă. University of Maryland Extension enumeră ambele specii, alături de viermele rădăcinilor de porumb și de gândacii japonezi, printre problemele obișnuite ale unui petic de porumb de grădină; de multe ori este suficient să tai vârful deteriorat al unui știulete atacat de vierme, deoarece boabele de dedesubt rămân neafectate.

Tăciunele, rugina și un cuvânt despre câini și știuleți

Cea mai distinctivă boală a porumbului este tăciunele, provocat de ciuperca Ustilago maydis. Iowa State University Extension descrie gale palide, umflate, care se dezvoltă pe știuleți, tulpini sau panicule și, în cele din urmă, plesnesc, eliberând spori negri, fini. Arată alarmant, dar în bucătăria mexicană galele tinere, încă palide, sunt culese intenționat și mâncate sub numele de huitlacoche, apreciate ca delicatesă, nu tratate ca o pierdere. Un grădinar care nu le vrea ar trebui să îndepărteze galele cu mâna cât timp sunt încă ferme, înainte să plesnească, și să nu le adauge niciodată la compost. Rugina, listată și ea printre problemele porumbului zaharat de către RHS, apare sub formă de pustule ruginii-portocalii pe frunze și este în mare parte doar o problemă estetică pentru o cultură crescută pentru știuleți. Porumbul, ca atare, nu apare pe listele ASPCA de plante toxice pentru pisici, câini sau cai, deci planta și boabele ei nu reprezintă un risc de otrăvire. Pericolul real pentru câini este mecanic, nu chimic: un știulete întreg, sau o bucată mare dintr-unul, înghițit poate rămâne blocat în intestin și provoca o obstrucție reală, un motiv pentru a ține știuleții consumați departe de câini, nu un motiv pentru a evita cultivarea porumbului.