Taro

Colocasia esculenta, vândută sub numele de taro sau ureche-de-elefant, nu este cu adevărat o perenă de bordură: este o aroidă de zonă umedă cultivată pentru cormul ei comestibil de mii de ani și, mai recent, pentru frunzele uriașe, în formă de săgeată, care o fac una dintre cele mai sigure plante de frunziș mare pentru un ghiveci sau marginea unui iaz. Fiecare frunză crește dintr-un singur corm subteran care se umflă pe parcursul sezonului și trebuie fie să ierneze în sol ferit de îngheț, fie să fie scos înainte de primul ger puternic. Este, de asemenea, una dintre cele mai însetate plante pe care le poate găzdui un strat obișnuit de grădină, tolerând câțiva centimetri de apă stătută la marginea unui iaz, iar fiecare parte a plantei crude este încărcată cu cristale de oxalat de calciu care o fac periculoasă de mestecat, fie că cel care mestecă este un câine curios, fie o persoană flămândă care o confundă cu o legumă. Restul acestui ghid acoperă udarea și fertilizarea pentru a-i potoli setea, scoaterea și depozitarea cormului, alegerea unui soi precum 'Black Magic', aproape negru, și povestea cu două fețe a unei plante care este atât un ornament toxic, cât și, odată gătită, un aliment de bază pentru peste o sută de milioane de oameni.

O aroidă de zonă umedă cu multe nume

Aria de origine acceptată a Colocasia esculenta, potrivit Plants of the World Online, se întinde din India până în sudul Chinei și Sumatra, iar de atunci specia a fost răspândită prin cultivare în practic fiecare regiune tropicală și subtropicală, motiv pentru care sursele nu sunt de acord asupra locurilor unde este nativă față de cele unde este doar naturalizată de multă vreme. GBIF înregistrează Taro, Wild Taro și cocoyam drept denumirile ei comune în engleză, iar istoria ei îndelungată ca plantă cultivată se vede în grămada de sinonime latine atașate ei, printre care Arum colocasia, Arum esculentum și Alocasia illustris, toate incluse sub numele unic acceptat, Colocasia esculenta (L.) Schott. În comerțul horticol este aproape întotdeauna vândută ca plantă ornamentală de frunziș sau pentru marginea iazurilor, nu ca plantă alimentară, deși este aceeași specie cultivată în Hawaii, vestul Africii și Asia de Sud-Est pentru poi și alte preparate din taro.

Alegerea unui soi: specia verde sau 'Black Magic'

Specia sălbatică are frunze simple, verde-intens, de la formă de inimă la formă de săgeată, care pot ajunge la aproximativ 60 cm lungime, pe pețioluri aproape la fel de lungi, pe o tufă care ajunge de obicei la 0,9-1,8 m înălțime și tot atât în lățime. 'Black Magic' este soiul pe care majoritatea grădinarilor îl plantează de fapt: frunzele ies verzi și se închid odată cu vârsta, într-un purpuriu-negru fumuriu, pe tulpini tot purpurii-negre, iar cu cât primește mai mult soare, cu atât culoarea devine mai intensă, în timp ce o plantă umbrită rămâne într-un purpuriu-olive mai șters. Alte soiuri denumite, 'Mojito', cu frunze verzi stropite cu purpuriu-negru, 'Elena', de un verde-crud, 'Tea Cup', cu o frunză formată să rețină apa ca un bol, sunt create exclusiv pentru efectul de frunziș și nu sunt nici mai rezistente, nici mai puțin rezistente decât specia. Nimic din toate acestea nu schimbă cormul de sub pământ: fiecare soi poartă aceeași încărcătură de oxalat de calciu ca specia sălbatică.

Lumina și o sete cu adevărat mare

Soarele direct până la umbra parțială i se potrivesc plantei Colocasia esculenta, merită oferită umbră după-amiaza acolo unde căldura de vară este intensă; umbra deasă produce mai ales frunze mai mici și mai palide, nu ucide planta pur și simplu. Apa este cerința mai greu de respectat prin obiceiurile obișnuite de grădinărit: solul nu ar trebui lăsat niciodată să se usuce în timpul sezonului de creștere, iar planta este una dintre puținele ornamentale care prosperă cu adevărat având cormul așezat în până la aproximativ 15 cm de apă stătută, la marginea unui iaz. O plantă crescută în ghiveci, lăsată să se usuce chiar și o singură dată, tinde să arate asta în decurs de o zi, mai întâi prin pețiolurile lăsate în jos, apoi prin marginile arse ale celor mai vechi frunze, iar remediul este pur și simplu udarea mai frecventă, întrucât putrezirea rădăcinilor este rareori modul în care eșuează această specie.

Sol, ghivece și plantarea la marginea iazului

Un sol fertil, bogat în humus, care rămâne mediu-umed până la umed, nu unul cu drenaj rapid, este ceea ce își dorește Colocasia esculenta în pământ, iar un loc ferit de vânt puternic împiedică frunzele mari să se destrame. Într-un recipient, un compost bogat, care reține umiditatea, într-un ghiveci suficient de generos pentru tufa finală, îi oferă cormului spațiu să se îngroașe pe parcursul unui sezon, iar pentru că planta tolerează să stea direct în apă puțin adâncă, funcționează la fel de bine amplasată la marginea unui iaz, cu baza abia scufundată. Oricare ar fi metoda, este o plantă care își ocupă rapid spațiul și este de obicei plantată ca specimen unic, spectaculos, sau în grup mic, nu în masă, ca acoperitor de sol.

Fertilizarea unei plante care crește la fel de repede pe cât bea

Creșterea nouă la Colocasia esculenta este rapidă și consumă mult din resursele plantei: o fertilizare săptămânală cu un îngrășământ lichid bogat în azot, pe parcursul sezonului de creștere, așa cum recomandă RHS, menține frunzele noi la dimensiune deplină, în loc să se micșoreze treptat. Plantele din ghiveci epuizează nutrienții dintr-un vas de compost în câteva săptămâni, la acest ritm de creștere, și au nevoie de fertilizare pe același program săptămânal ca plantele din sol deschis, nu mai rar. O plantă care produce frunze din ce în ce mai mici pe parcursul verii, în ciuda udării regulate, este aproape întotdeauna subfertilizată, nu înghesuită în ghiveci sau bolnavă.

Scoaterea și depozitarea cormului peste iarnă

Acolo unde iernile rămân blânde, aproximativ în zonele USDA 8-10, cormul poate rămâne în pământ tot anul, sub un strat de mulci, în cele mai reci săptămâni. Oriunde e mai frig, taie frunzișul odată ce primul îngheț îl înnegrește, scoate cormul cu o furcă și lasă-l să se usuce o zi înainte de a-l ambala în turbă sau rumeguș abia umezite; Missouri Botanical Garden recomandă un loc de depozitare răcoros și uscat, care nu coboară niciodată sub aproximativ 7°C, întrucât un îngheț adevărat ucide cormul complet. Acolo unde există o seră sau un solariu ferit de îngheț, întreaga plantă în ghiveci se poate muta pur și simplu la adăpost pentru iarnă, în loc să fie scoasă și uscată. Replantează afară, sau scoate din nou ghivecele, odată ce pericolul de îngheț a trecut, primăvara următoare.

Toxicitatea crudă față de alimentul de bază gătit

Fiecare parte a plantei crude, inclusiv cormul, este încărcată cu cristale de oxalat de calciu în formă de ac, iar ASPCA listează Colocasia esculenta drept toxică pentru pisici, câini și cai, cu simptome care includ arsuri orale intense, salivație, vărsături și dificultăți la înghițire după mestecarea unei frunze sau a unei bucăți de corm. Aceleași cristale fac taro crud la fel de neplăcut pentru oameni: mușcate crude, cormul și frunzele ard gura și gâtul, motiv exact pentru care fiecare cultură care mănâncă taro ca aliment de bază, de la poi hawaian la fufu vest-african, îl gătește temeinic mai întâi, întrucât căldura descompune cristalele de oxalat într-o formă pe care corpul o tolerează. Merită subliniat acest lucru pentru oricine o cultivă exclusiv ca ornamental: cormul arată ca o plantă alimentară pentru că chiar este una, dar numai după gătire, niciodată scos din ghiveci și mâncat crud.

Caracterul invaziv în zonele umede calde

În afara grădinilor temperate, unde înghețul o ține strict limitată la un ghiveci sau la un corm scos din pământ, Colocasia esculenta a evadat din cultură și a devenit o buruiană adevărată de zonă umedă în regiunile calde, formând colonii dense de-a lungul cursurilor de apă și în rezervoare, în părți ale sud-estului Statelor Unite, printre alte locuri, unde înlătură plantele native de margine. Într-o grădină cu ierni reci, acest risc rămâne practic teoretic, întrucât un corm neprotejat nu poate supraviețui iernii afară, iar orice lăstar care scapă piere odată cu primul ger puternic. Grădinarii din zona 8 și mai calde, unde cormul este rezistent în pământ, sunt cei care ar trebui să evite plantarea ei direct în sau lângă cursuri de apă naturale și ar trebui să arunce cormii și lăstarii scoși la gunoi, nu pe o grămadă de compost care se scurge spre un pârâu sau un iaz.