Mazăre de grădină

Un plic proaspăt cumpărat cu semințe de mazăre sau un răsad care caută deja ceva de care să se agațe este o plantă care vrea repede două lucruri: un sol răcoros și umed în care să înrădăcineze și ceva subțire de care să se prindă în una-două săptămâni de la germinare. Mazărea de grădină este o plantă anuală de sezon răcoros, semănată de îndată ce solul se poate lucra și încheiată înainte să vină căldura verii, iar aproape toate greșelile timpurii cu ea se trag din semănatul prea adânc, prea târziu sau fără un suport deja pregătit. Păstăile spre care lucrezi sunt gata în doar douăsprezece săptămâni pentru soiurile cele mai timpurii, așa că nu se pierde mult timp dacă o iei de la capăt după un semănat nereușit.

O schimbare de nume care merită cunoscută

GBIF încadrează acum mazărea de grădină la Lathyrus oleraceus, nu la binecunoscutul Pisum sativum, contopind genul Pisum în Lathyrus după ce studiile ADN au arătat că cele două nu erau suficient de distincte pentru a rămâne separate. Asta pune planta pe care o mănânci în același gen cu Lathyrus odoratus, mazărea parfumată ornamentală, iar cele două se pot confunda ușor doar după nume. Nu sunt aceeași plantă: mazărea parfumată se cultivă pentru parfum și culoarea florilor, iar semințele și păstăile ei sunt toxice, în timp ce mazărea de grădină din acest ghid este planta alimentară, selecționată de secole pentru păstăi dulci, făinoase sau crocante, în funcție de soi. Plicurile de semințe și majoritatea cărților de grădinărit spun în continuare Pisum sativum, iar acest nume nu este greșit, doar depășit; oricare dintre cele două denumiri indică planta descrisă aici.

Alegerea soiului: mazăre de boabe, snap și păstăi plate

Mazărea de boabe, numită uneori mazăre de grădină sau mazăre englezească, se cultivă pentru boabele rotunde din interior, păstaia fiind prea fibroasă pentru a fi mâncată; mazărea snap are o păstaie groasă și dulce care rămâne suficient de fragedă pentru a fi mâncată întreagă chiar și după ce boabele din interior s-au umflat; păstăile plate, numite și mangetout, se culeg plate și tinere, cu mult înainte ca boabele din interior să se vadă ca niște umflături, și devin făinoase și tari dacă rămân pe plantă. Înălțimea variază la fel de mult ca tipul de păstaie: soiurile compacte precum Kelvedon Wonder sau Douce Provence ajung la circa 45 cm și se susțin singure, în timp ce soiurile mai înalte, de sezon principal, urcă la 1,5-1,8 m și se prăbușesc într-o încâlceală fără plasă sau araci.

Semănatul și germinația

Seamănă la 2-5 cm adâncime și la circa 7,5 cm distanță, fie pe un singur rând, fie într-un șanț cu fundul plat, suficient de lat pentru trei rânduri decalate; așteaptă până când solul s-a încălzit la cel puțin 10°C, pentru că un sol mai rece pur și simplu putrezește sămânța în loc s-o țină în repaus. Germinația durează de la șase zile într-un sol cald până la peste două săptămâni într-o primăvară rece, iar înmuierea semințelor peste noapte înainte de semănat scurtează așteptarea cu o zi sau două. Șoarecii dezgroapă și mănâncă semințele proaspăt semănate cu o eficiență surprinzătoare, așa că, acolo unde asta e o problemă cunoscută, pornește semințele în ghivece sau alveole la adăpost și transplantează-le după apariția primelor frunze adevărate, în loc să riști un rând gol afară.

Suport și distanțare

Mazărea urcă răsucind cârcei subțiri și sârmoși la vârful fiecărei frunze în jurul a orice e suficient de subțire pentru a fi prins, nu răsucind toată tulpina, cum fac fasolea urcătoare; suportul trebuie deci să ofere ceva de care cârceiul să se poată prinde chiar lângă vârful de creștere: nuielușe de mazăre înfipte încă de la semănat pentru soiurile pitice, iar plasă sau plasă de sârmă întinsă între araci pentru orice depășește circa 60 cm. Distanțează rândurile la aproximativ înălțimea soiului, deci un rând de mazăre de sezon principal de 1,2 m are nevoie de circa 1,2 m până la rândul următor, altfel partea îndepărtată umbrește partea apropiată până la mijlocul verii. Un cârcel care nu a găsit nimic de care să se prindă în una-două zile începe să se răsucească pe sine și slăbește, așa că pune suportul înainte, nu după ce răsadurile au nevoie de el.

Soare, sol și udare

Mazărea vrea un loc ferit, la soare deplin, pentru că vântul zgâlțâie rândurile înalte și le desprinde de suporturi, iar buzunarele de aer rece încetinesc înflorirea. Tolerează sol calcaros, argilos, lutos sau nisipos, atât timp cât se drenează bine și rămâne umed, cu un pH între circa 5,8 și 7; săparea a câteva găleți de compost sau gunoi de grajd bine fermentat pe metru pătrat înainte de semănat ajunge, pentru majoritatea culturilor, fără fertilizare suplimentară. Udă la sol, nu peste frunze, pentru că frunzișul ud este cea mai rapidă cale spre mană. Udarea cea mai importantă vine când se deschid primele flori: o udare temeinică atunci, repetată circa două săptămâni mai târziu, cât timp păstăile se umplu, ajută recolta mai mult decât o udare deasă și în cantități mici pe tot restul sezonului; aproximativ 2,5 cm de apă pe săptămână acoperă majoritatea acestei nevoi, dacă ploaia nu e suficientă.

Înflorire, umplerea păstăilor și recoltare

Florile se deschid albe, roz sau mov, în funcție de soi, câte una-trei pe o codiță, iar fiecare floare fertilizată se umflă într-o păstaie cu cinci până la zece boabe. Timpul până la prima recoltă variază de la circa douăsprezece săptămâni pentru soiurile cele mai timpurii la șaisprezece săptămâni pentru cele de sezon principal, sau, în termeni generali, cam cincizeci până la șaptezeci de zile; o plantă lăsată să-și coacă complet primele păstăi încetinește formarea altora noi, așa că un cules mărunt și des, la fiecare două-trei zile odată ce începe recolta, menține plantele productive mai mult timp decât o singură recoltă mare la final. Culege mazărea de boabe când păstaia se simte rotundă și bine umplută, dar încă verde-viu, păstăile plate la circa 5-7,5 cm lungime, înainte ca boabele să se vadă ca niște umflături, iar mazărea snap odată ce întreaga păstaie e plină și lucioasă, nu plată.

Dăunători și boli frecvente

Pe lângă șoareci la semănat, porumbeii ciugulesc lăstarii tineri până la tulpina goală, acolo unde pot ajunge la un rând, așa că plasa contează la fel de mult pentru răsaduri ca și pentru păstăile care se coc; melcii și limacșii fac aceeași pagubă mai jos. Omizile moliei mazării ies din ouă depuse pe florile deschise și sapă în păstaia în dezvoltare, lăsând o larvă în interiorul boabelor care păreau curate pe dinafară, o problemă mai gravă la culturile care înfloresc de la începutul până la mijlocul verii decât la semănăturile foarte timpurii sau foarte târzii. Gărgărița mazării și a fasolei crestează frunzele cu un contur ondulat, de obicei mai neplăcut la vedere decât dăunător pe o plantă deja instalată. Mana făinoasă, un strat pal și prăfos pe frunze și tulpini, se instalează pe sol uscat și rânduri prea dese spre finalul sezonului; distanțarea plantelor pentru circulația aerului și menținerea zonei rădăcinilor ferite de uscare fac mai mult pentru prevenire decât orice tratament aplicat ulterior. Pe un sol greu, prost drenat, ofilirea fusariană și putregaiul rădăcinilor pot îngălbeni și opri din creștere rânduri întregi, încă un motiv pentru care mazărea vrea un sol care se drenează chiar și cât rămâne umed.

După recoltă: hrănirea culturii următoare

Nodozitățile palide de pe rădăcini adăpostesc bacterii rizobiene care extrag azotul din aer și îl depozitează într-o formă pe care planta, iar mai apoi solul, o poate folosi; un rând sănătos are rădăcini vizibil nodurate, nu netede, dacă dezgropi una pentru verificare. Când cultura s-a încheiat, taie plantele la nivelul solului în loc să le smulgi, lăsând acele rădăcini bogate în azot să se descompună pe loc. O cultură următoare, flămândă de azot, precum brasicaceele, cultivată pe același teren în sezonul următor, valorifică direct azotul depozitat, una dintre puținele resurse cu adevărat gratuite disponibile într-o rotație de legume.